Despre metoda stiintifica

De ceva vreme se discuta aprins prin lumea larga despre relevanta stiintei ca metoda de cunoastere si descriere lumii in care traim. Discutia asta are inca ecouri slabe la noi, poate si pentru ca inca nu avem o cultura a dezbaterii publice, pentru ca sintem obisnuiti ca deciziile mari (vezi predarea religiei in scoli) sa se ia de sus in jos si nu invers, sub presiunea publicului.

Argumentele cele mai importante aduse de catre sustinatorii metodei stiintifice se aliniaza pe citeva directii mari: metoda stiintifica este eficienta (putem construi masinarii de tot felul care functioneaza consistent cu predictiile teoriei pe care se bazeaza), metoda stiintifica a creat un corp de cunostinte coerent in care fiecare bucatica nu doar ca nu contrazice in vreun fel restul, dar chiar il sustine, rezultatul metodei stiintifice este logic.

Argumentele cele mai importante impotriva metodei stiintifice sint in general legate de incompletitudinea rezultatelor ei (nu pot raspunde la unele intrebari), goleste universul de componenta teleologica (nu exista un scop final pentru existenta noastra) si nu lasa loc pentru un cod etic absolut la care sa ne raportam actiunile.

Dupa mine, exista un argument in plus care valideaza utilizarea metodei stiintifice, un argument in aparenta mai slab, pe care inca nu l-am auzit formulat in dezbaterile actuale. Acest argument tine de ceea ce in engleza se numeste “common sense”, din pacate o expresie nu tocmai traductibila la noi (nu, nu este “bun simt”) si de inca un aspect al existentei sociale a omului, comunicarea.

Unul dintre aspectele care se uita in discutiile actuale despre stiinta tine chiar originile ei. Cei care o contesta au in fata o constructie gigantica, ce necesita un efort sustinut de invatare si intelegere, ale carei concluzii contesta de multe ori raspunsuri traditionale la intrebari importante (iar pentru acceptarea contestarii este nevoie sa parcurgem acel anevoios efort de invatare si intelegere), o constructie incompleta care nu e capabila decit de
raspunsuri partiale si, uneori, revizuibile. E cumva natural ca atunci cind ai in fata ceva complex, dificil de patruns, care iti contrazice cunostintele despre lume deja acumulate si care o mai si da in bara din cind in cind sa contesti intreaga constructie.

Dar sa ne intoarcem la origini. Primele doua intrebari la care stiinta (inca filozofie la vremea respectiva) a avut de raspuns au fost: cum pot investiga lumea in care ma aflu in asa fel incit sa pot avea incredere in rezultatele mele si cum pot comunica rezultatele la care am ajuns in asa fel incit sa-i pot convinge si pe altii ca ele sint corecte?

O sa incep cu a doua intrebare, cea care tine de forma argumentului. Argumentele, in mare, pot fi de 4 feluri: recursul la revelatie, recursul la autoritate, persuasiunea si demonstratia. Revelatia si apelul la autoritate au o problema comuna, inflatia surselor. Cum nu exista nici un temei, exterior sursei, de selectie a surselor “bune”, atunci toate revelatiile si toate
autoritatile sint egal valide, deci nu exista nici o modalitate de rezolvare a situatiilor in care sursele se contrazic. Mai mult, nu exista nici un mecanism care sa ne pazeasca de falsii profeti si de falsele autoritati.

In cazul persuasiunii problema este chiar metoda de argumentare. Oratorul isi foloseste talentul de manipulare a limbajului si a emotiilor auditoriului pentru a convinge. Faptul de a fi convingator nu asigura corectitudinea argumentului, asa cum nu asigura nici faptul ca a doua zi oratorul nu se va razgindi si nu va fi la fel de convingator sustinind contrariul. Sau ca nu va apare peste inca o zi un alt orator mai convingator care sa sustina cu totul altceva.

Demonstratia are doua avantaje. In primul rind este un argument deschis. Concluzia argumentului este valida atita timp cit premizele lui sint valide. Daca la un moment ulterior se demonstreaza ca o premiza este falsa, intregul argument pica si concluzia trebuie revizuita. Nu exista pozitii absolute. Al doilea avantaj este limbajul in care este construita demonstratia, fie ca este vorba despre logica, fie ca este matematica. Acest limbaj pleaca de la un numar mic de axiome simple, consistente cu lumea in care traim, acceptat de catre toata lumea (bine, poti nega faptul ca 1+1=2 in orice baza mai mare ca 2, dar nu cred ca se pot purta prea multe discutii in atare conditii), iar din aceste axiome se construiesc concluzii din ce in ce mai rafinate. Negarea concluziilor unui argument corect formulat conduce in mod automat la negarea unei premize deja acceptate.

Din aceste motive demonstratia este singurul argument care poate asigura comunicarea unei concluzii indiferent cine este emitatorul si cine este receptorul (atita timp cit cei doi pleaca de la premiza ca poate exista o conversatie). Daca cineva are incredere atit de mare in mine incit sa ma investeasca cu puterea autoritatii sau cu atribute profetice, atunci ii pot comunica o concluzie fara a mai fi nevoie de nimic altceva. In afara acestei investitii de incredere singura varianta pe care o am este sa-mi prezint mesajul ca fiind o concluzie a unei demonstratii (logice sau matematice) ce pleaca de la premize demonstrabil corecte si acceptate de catre interlocutor.

Acum a doua intrebare: cum investighez lumea in care traiesc? Cum stiu, de exemplu, ca soarele rasare in fiecare dimineata la intervale regulate? Ramin treaz peste noapte si il vad cu rasare. Repet procedura citeva zile la rind, il vad cum se rasare de fiecare data. Bazindu-ma pe observatiile facute fac o predictie: va rasari si miine. Verific a doua zi si observ ca a rasarit. Repet verificarea de citeva ori si constat ca concluzia mea este corecta. Dupa asta incep sa fac observatii in ceea ce priveste intervalele de timp la care rasare, masor timpul si fac o noua predictie: intervalul de timp dintre doua rasarituri este de 24 de ore. Verific din nou si constat ca am dreptate. Doar ca tot verificind observ o usoara variatie a intervalelor de timp in care este lumina sau intuneric si ajung sa fac predictii in ceea ce priveste variatia lor functie de anotimp. Verific predictiile. Si tot asa, imbunatatind teoria si verificind-o.

Aceeasi metoda o aplic si la activitati mult mai mundane. La facutul mincarii, de exemplu. Prima data pun 10 grame de sare la 3 litri de ciorba. Iese prea sarata. Data urmatoare pun 8 grame la aceeasi cantitate, iese prea putin sarata. Emit impoteza ca 9 grame e cantitatea potrivita. Verific concluzia si constat ca-mi place mincarea asa. Extind predictia: 3 grame de sare per litru de ciorba. Fac 5 litri de ciorba cu 15 grame de sare si iese buna, teoria se verifica.

Evident, nu facem calculele astea in mod constient, nu cintarim sarea si nu ne spunem in gind daca fac asta rezulta aia. Dar asa functionam. Incercare si eroare, invatarea din erori, conservarea metodelor care dau rezultate. Observam, emitem o ipoteza, o verificam, o corectam sau o imbunatatim. “Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me” este, poate, una dintre cele mai bune explicitari in intelepciunea populara a metodei stiintifice. Care nu este nimic altceva decit aplicarea programatica acelui “common sense” despre care vorbeam la inceput, a felului in care facem in mod natural lucrurile.

In concluzie, a nega validitatea metodei stiintifice, pe linga faptul ca este un demers irational, inseamna a nega doua lucruri intrinseci naturii umane: nevoia de a comunica cu sens si felul in care facem in mod natural lucrurile de zi cu zi (atunci cind facem acest lucru eficient). Iar faptul ca aceste doua lucruri naturale formalizate si dezvoltate coerent spre concluzii din ce in ce mai rafinate au condus la rezultate care nu ne mai plac nu inseamna ca metoda nu este valida.

 

Viitor de plaur tara noastra are (2)

Educatia romaneasca loveste din nou. Mai precis, cei care o administreaza. Cind cu sesiunea speciala de bacalaureat pentru olimpici profeteam o crestere semnificativa a procentajului de promovati si nu imi imaginam ca o sa am gura mai aurita decit imi propuneam. Intre timp s-a intimplat si Marea Evaluare Nationala, evaluare ale carei subiecte imi confirma nu doar profetiile, dar si cosmarurile. Sa va povestesc!

Peste subiectele la Limba Romana nu ma bag. Ii cred pe altii care par mai pregatiti decit mine sa le comenteze. O sa observ doar ca se putea smulge inca aproape un punct (0.8, mai exact) in afara celui din oficiu prin simpla extragere din textul celui de-al doilea subiect a citorva date (numele concursului si termenul limita, valoarea premiului si felul in care poate fi utilizat). Cum ar veni, ne asiguram ca plozii nostri vor fi in stare sa foloseasca cupoanele decupate din catalogul hipermarketului din localitate. Mai tragi inca 1.2 puncte de la primul subiect daca stii sa scrii “bogat, mici, tristete si enumeratie” si gata, ai pus de un 3. Or mai pica ele inca ceva firimituri cit sa se mai adune de 2 puncte si de la celelalte subpuncte.

Pot spune ceva mai multe despre subiectele de la matematica. Astea mi se par si mai cumplite. Treaba sta asa: daca stii ordinea operatiilor, ceva chestii absolut elementare despre fractii, definitia suprafetei si perimetrului unui dreptunghi, cum se calculeaza volumul unui cub, din nou ceva chestii elementare, de data asta despre functii, si, poate cel mai dificil, sa citesti un tabel ordonat cu 2 linii si 10 coloane, la examenul de matematica luai nota 6. Partea proasta este ca nici restul subiectelor nu sint semnificativ mai dificile, le-am lasat deoparte doar pentru ca necesita cunostinte o idee mai sofisticate, de tipul aducerii la numitor comun, trasarii de segmente de dreapta intre doua puncte date sau, Doamne fere, scoaterii de sub radical. Dar exista si ceva dificil la examenul asta, punctul III 1.b care este formulat gresit. Pentru stiinta stimatilor profesori care au redactat subiectele, intre diagonalele unui dreptunghi se formeaza 4 unghiuri, egale 2 cite 2, motiv pentru care formularea “verificati daca unghiul dintre diagonalele dreptunghiului ABCD are masura egala cu 60°” este absurda. Sint 2 de 60 si 2 de 120° in cazul cu pricina.

Una peste alta, pentru rezolvarea subiectelor la matematica de anul asta am avut nevoie de 5 minute si vreo 20 cm² de hirtie pentru ca mi-a fost lene sa fac calculele in minte la 2 dintre subiecte (o pagina A4 are aproximativ 630 cm², sa se calculeze ce procent din foaia de ciorna am folosit). Chiar si luind in considerare faptul ca nu sint clasa a VIII-a, ca am fost antrenat in matematici in timpul facultatii, ca nu ma aflam sub stresul examinarii, subiectele au fost tembel de usoare. De aici deriva mai multe probleme, una dintre cele mai grave fiind aceea a departajarii. Cum media la evaluare conteaza la admiterea la liceu, selectia pentru liceele de virf va avea un grad mare de arbitrar. Iar acest lucru va fi inrautatit de cresterea ponderii unor factori externi asupra rezultatelor. Daca din motive care nu tin de capacitatea ta intelectuala (racit, stresat, ametit, plictisit, pintecaraie, amorezare, fusta scurta si picioare paroase la profesoara supraveghetoare) ai zbircit un rezultat, cum notele mari se vor inghesui multe undeva intre 9 si 10, daca nu chiar mai sus intre 9.50 si 10, s-a dus dracului orice sansa de a prinde un liceu bun. Problemele de departajare lipsesc cu desavirsire.

O alta problema, inca si mai grava, este ca subiectele de la evaluare nu testeaza nicicum capacitatea elevilor de a trece la un nivel superior de pregatire. Dupa ce ai intrat la liceu rezolvind dificilul exercitiu 4*4+10, te vei intilni peste foarte scurt timp cu probleme de limita, derivata, integrala, trigonometrie si alte bazaconii pentru care nu esti in nici un fel pregatit. Ceea ce e si mai rau, nici nu ti-a spus nimeni ca nu esti pregatit, nu te-a avertizat ca vei acumula goluri din ce in ce mai mari, ca nu vei mai intelege nimic din ceea ce se intimpla prin manuale, ca liceul va fi o gigantica pierdere de vreme.

Doamnele si domnii de la minister sustin ca subiectele din acest an sint mai bine calibrate decit cele din anii trecuti pentru ca au avut ca rezultat o distributie corecta a rezultatelor pe curba lui Gauss, lucru de care ma indoiesc (mai ales ca previziunea lor a fost facuta inainte ca rezultatele finale sa fie disponibile). Despre cita dreptate au avut in privinta asta vom vedea in curind. Dar nu despre asta este vorba in povestea evaluarii nationale. Examenul asta nu este unul de natura statistica, nu-l dam ca sa verificam teoria lui Gauss. Evaluarea nationala este, practic, un examen pentru admiterea la liceu, este despre departajarea celor pregatiti de performanta de cei medii si de cei care nu pot sau nu vor mai mult si au la dispozitie scolile profesionale. Este despre distribuirea rationala a elevilor in grupe de invatare adecvate capacitatii lor. Este despre verificarea capacitatii elevilor de a trece la un nivel superior de pregatire. In consecinta, subiectele trebuie sa fie facute plecind de la cerintele minimale pentru a putea trece la un nivel superior de pregatire (care nu sint in nici un caz cele verificate de subiectele din acest an) si luind in calcul faptul ca exista o ierarhie a liceelor, ierarhie care se reflecta in capacitatea liceelor de a furniza cunostinte, deci si in nivelul cerintelor minimale.

“Modificarea a fost determinata de constatarea ca, de cele mai multe ori, receptarea textului – suport folosit la acest subiect ii punea in dificultate pe foarte multi dintre candidati. Acestia se concentrau pe ideea formulata in citat (de cele mai multe ori inteleasa gresit) si nu pe formularea propriei opinii despre problematica pusa in discutie”, asa ne explica ministerul faptul ca, de exemplu, a fost reformulat al treilea subiect de la bac, limba romana, de anul asta. Ca si in cazul examenului de evaluare, nivelul de dificultate urmeaza capacitatea examinatilor, si nu invers. Imi si imaginez un interviu pentru angajat programatori la Microsoft la care se prezinta numai strungari. “Eh, macar sa alegem cel mai bun strungar!”

Partea cu adevarat cinica din toata povestea asta este ca din motive pur politice este varzuita cea mai importanta arma de supravietuire (si eventual de dezvoltare) pe care o are Romania, educatia. Si nu ma refer aici la olimpici, care vor exista oricum, la pozitionare in clasamente si punctaje obtinute la nu stiu ce teste. Ma refer strict la capacitatea noastra de a face fata unei lumi in care bagajul de informatii minimal pentru a presta o meserie decenta devine din ce in ce mai mare, nivelul de abstractizare creste si el, sintem inconjurati de tari unde problema educationala se pune de mult timp cu rezultate semnificativ mai bune decit ale noastre. Esecul educarii adecvate ne va marginaliza (deja se intimpla), capacitatea de a ne angrena in activitati cu valoare adaugata mare va fi in continuare nula, economia va fi in continuare primitiva, iar cei citiva care scot capul pe speze proprii vor continua sa plece.

 

Clisee

A man may take to drink because he feels himself to be a failure, and then fail all the more completely because he drinks. It is rather the same thing that is happening to the English language. It becomes ugly and inaccurate because our thoughts are foolish, but the slovenliness of our language makes it easier for us to have foolish thoughts.[…]

By using stale metaphors, similes, and idioms, you save much mental effort, at the cost of leaving your meaning vague, not only for your reader but for yourself.[…]

But if thought corrupts language, language can also corrupt thought. A bad usage can spread by tradition and imitation even among people who should and do know better. The debased language that I have been discussing is in some ways very convenient. Phrases like “a not unjustifiable assumption”, “leaves much to be desired”, “would serve no good purpose”, “a consideration which we should do well to bear in mind”, are a continuous temptation, a packet of aspirins always at one’s elbow. (George Orwell – Politics and the English language)

Micul incident instigat de baba Veta zilele trecute mi-a reamintit de o durere mai veche, cliseele. E drept, a fost si pricina de recitit o parte dintre eseurile lui George Orwell, de unde si citatele de mai sus.

Privite dintr-o anumita perspectiva, cliseele sint un lucru natural. De obicei capata un astfel de statut constructii verbale/muzicale/imagistice care reusesc sa transmita foarte bine o idee sau o senzatie. Pentru ca creierul uman tinde, prin structura lui, sa lucreze cu categorii, etichete, generalizari, constructiile de acest tip devin instrumente comode de desemnare/simbolizare. Si, atita timp cit ideea sau senzatia pe care vrem sa o transmitem este identica sau foarte similara cu cea desemnata de cliseu, de ce nu l-am folosi?

Exista totusi cel putin doua motive pentru evitarea utilizarii cliseului. Primul este sugerat de Orwell in eseul citat: fiind instrumente comode, riscam sa le folosim prea des, riscam sa le devenim prizonieri, sa le golim de sens si sa ajunga sa ne conduca ele discursul, in loc sa fie simple unelte. Al doilea ar fi acela ca un cliseu are un continut care, la origine, a avut un anumit domeniu de aplicare. Utilizindu-l ca atare, riscam sa pierdem din vedere acel domeniu de aplicare, sa-l folosim neadecvat, sa transmita alt mesaj decit ne-am dori.

Daca ne gindim la structura lor, exista clisee simple, evidente, de tipul cliseelor de limbaj pe care de cele mai multe ori le asociem limbii de lemn si clisee complexe, de tipul cliseelor narative, uneori mai greu de detectat. El este indragostit de ea, ea nu e interesata pentru ca are ceva serios de facut, el o convinge pina la urma, ea cedeaza, el greseste, ea se supara, fuge si renunta la ce avea de facut, el o gaseste si o ajuta, indiferent daca vor mai fi sau nu impreuna, ea reuseste si ramin impreuna – unul dintre cliseele filmelor romantioase de la Hollywood. La fel sint majoritatea teoriilor conspiratiei, la fel sint dogmele diverselor secte, de la cele religioase, la cele consumeriste de tip Amway. Clisee narative cu succes verificat.

Din perspectiva “consumatorului”, imi este foarte greu sa inghit ceva plin de clisee. Imi denota o lene a gindirii. Mi-e foarte greu sa cred ca cineva care apeleaza la fraze/structuri narative gata facute, la constructii “sigure”, mai are in rest capacitatea intelectuala de a trage concluzii inteligente sau macar dorinta de a face asta. Exceptie fac doar situatiile in care cliseele sint in mod intentionat folosite pentru a spune altceva. Exista, de exemplu, o scrisoare in “Captivi” a lui Norman Manea, in care autorul ei topaie din cliseu in cliseu. Si din asta rezulta descrierea personajului, frustrarile lui, limitele lui, obsesiile lui. La fel, imi plac scriitorii care te ademenesc intr-un cliseu pentru a-l exploda in ultimul moment (Roger Zelazny, de exemplu). Asta pentru ca imi plac scriitorii care sint stapini pe cuvintele lor, pe limba in care scriu si pe mesajul pe care vor sa-l transmita.

Din pacate, ca sa ne intoarcem la baba Veta si textul ei, cultura pop este plina de clisee si utilizatori ai lor. Este facil si pentru cei care produc, si pentru cei care consuma. Cel care produce nu-si mai datoreaza succesul criticilor profesionisti, celor pregatiti sa le detecteze prostioarele atunci cind ele exista, ci consumatorilor prizonieri, de cele mai multe ori, ai unui anumit stil (ce citesti? romane politiste!), pentru care cititul este mai degraba o chestiune de relaxare/distragere a atentiei. Pentru acest gen de public uniformitatea narativa este necesara, la fel si simplitatea metaforelor, a simbolurilor. Genul acesta de cititori, intre “The Da Vinci Code” si “The Sign of Four”, o va alege intotdeauna, in mod firesc, pe prima.

La prima vedere, fenomenul pare inofensiv. Da, exista o multime de oameni care scriu/fac muzica/fac filme/picteaza slab. Nu-ti place, nu consumi. Adevarat, doar ca dincolo de o anumita limita a succesului fenomenului, acesta este inofensiv doar in aparenta. Dar asta este alta discutie pentru alta data.

 

Trei lecturi

Dupa “bunul” meu obicei, cititul unei singure carti odata este complet exclus. Fac cumva si ma las entuziasmat de mai multe deodata si mi-e greu sa ma conving sa le iau pe rind. Pe de o parte este un obicei prost pentru ca unele ramin neterminate sau lectura devine prea fragmentata pentru a ma mai putea bucura cum ar trebui de carte, pe de alta parte, ca in cazul de fata, este un lucru bun pentru ca mintea are nevoie uneori de o mica pauza si de o oarecare distantare de subiect pentru a-l patrunde cu adevarat.

De data asta alegerea de a ma concentra pe una singura a fost cu adevarat imposibila. Citeva rinduri din fiecare si, ca un drog, devii dependent. Am ajuns la solilocvii de tipul “daca nu se termina capitolul asta in x pagini o las p-asta deoparte si o iau pe ailalta” sau “ce bine ca pina acolo ma duc cu tramvaiul, asta e prea mare de citit pe tramvai, am timp sa mai citesc si din ailalta”. Norocul meu a fost ca una dintre carti a fost scurta, 120 de pagini, pe care am reusit sa o elimin rapid din combinatii, asa ca am ramas sa jonglez doar cu doua.

Dar gata cu suspense-ul. Prima carte, cea pe care am si terminat-o intre timp, este romanul “Adrenergic!” al amicului Sebastian A. Corn. Scurta, rapida, la obiect, inteligenta, ametitoare. Si superba. Jorge Luis Borges, parca, spunea pe undeva ca o poezie trebuie sa fie autosuficienta, sa contina tot universul, toate informatiile de care e nevoie pentru a fi simtita/inteleasa. Asa este romanul impricinatului de Corn. Mai mult, informatia este oferita cu zgircenie, mentinuta la minimul necesar, asezata magistral exact acolo unde trebuie pentru a te pastra in carte. Cu atit mai impresionanta aceasta acrobatie cu cit universul romanului este atit de straniu, atit de departe de familiar.

Daca n-as fi stiut romanul a fost dezvoltarea unei povestiri publicate in 1994, l-as fi acuzat pe impricinat ca s-a inspirat de la fratii Wachowski si Matrixul lor din ’99. Alaturi de sentimentul de “matrix”, se mai simte ceva parfum de Lawnmower Man, ceva Blade Runner, un pic de cockiness a-la Han Solo, chiar si putin Rick Blaine (Casablanca, evident). Evident, nu sugerez ca e o compilatie. E mai degraba ca la vinurile bune, vorbesti despre prune uscate, fructe de padure, scortisoara doar pentru ca ai nevoie de referinte acceptate, nu pentru ca ai sugera ca cineva a pus prune uscate in butoi.

Poate partea cea mai faina a cartii, cel putin pentru mine, este intrebarea pe care ti-o pui dupa ce termini ultima pagina si inchizi cartea: cum mama naibii am putut, cu atit de putine explicatii, sa ma scufund intr-un asa univers, sa-l simt si sa mi-l imaginez fara sa pot povesti acum, la sfirsit, ce erau aia sau ailalta?

***

Urmatoarele doua carti sint in curs de citire. De fapt am parcurs cam cite o cincime din fiecare, dar sint asa de entuziasmat ca nu ma mai am rabdare pina la final pentru a scrie despre ele.

Prima este “The Development of the Person – The Minnesota study of risk and adaptation from birth to adulthood” – L. Alan Sroufe, Byron Egeland, Elisabeth A. Carlson si W. Andrew Collins. Autorii sint cu totii profesori/cercetatori la University of Minnesota, specializati in psihologia si dezvoltarea copilului. Cartea este rezultatul unui studiu longitudinal monstruos, intins pe 30 de ani, pe 180 de subiecti. Studiul a inceput inainte de nastere si merge pina la virsta adulta, incluzind observarea subiectilor in rolul de parinti acolo unde a fost cazul.

Doar intinderea si cantitatea de efort ar fi suficiente pentru a face din Studiul Minesota o intreprindere impresionanta. Dar lucrurile nu se opresc aici. In studiu s-au folosit cam toate bateriile de teste si metodele de observare majore si confirmate la momentul in care le-a venit vremea sa fie aplicate, a urmarit un total de peste 10.000 de variabile (“In the study as a whole, there are well more than 10,000; we stopped counting long ago” – pg. 57).

Dar nici macar asta nu este partea cea mai impresionanta, ci faptul ca este (cel putin dupa stiinta mea) prima incercare serioasa de a construi un model aproape matematic de dezvoltare a fiintei umane, de trecere de la un stadiu la altul, de rezolvare a diverselor “crize” care apar de-a lungul vietii unui individ, toate acestea avind in spate un numar enorm de date si observatii care sa ajute la verificarea teoriei, la corectarea ei.

In summary, to fully understand how we become the persons we are—the complex, step-by-step evolution of our orientations, capacities, and behavior over time—requires more than a list of ingredients, however important any one of them might be. It requires an understanding of the process of development, how all of these factors work together in an ongoing way over time. […]

this study has allowed us to document the coherence and lawfulness of both continuity and change. When individuals struggle and continue to struggle, or succeed and continue to succeed, there are cumulative reasons for this. There is no magic characteristic and no bad seed that accounts for why some do well and others have a difficult time. Likewise, change for the better and change for the worse are describable, understandable outcomes of development. (pg. 6)

Ca bonus, cartea este scrisa cu talent. Desi este o lucrare stiintifica, plina de numere, referinte, date, este o lectura captivanta, greu de lasat din mina.

***

Ultima carte din triada este “Diplomatia” lui Henry Kissinger. Fiind vorba despre Kissinger, lucrurile sint din start interesante. Secretar de Stat si consultant in probleme de politica externa al lui Nixon, apoi al urmatorului presedinte american, Gerald Ford, implicat in mod direct (inca inainte de a intra in politica mare) in problema Vietnamului, poate cel mai important strateg al secolului XX de dupa al doilea razboi mondial, avocat al Realpolitik, Kissinger este, usor de anticipat, o figura extrem de controversata atit la el acasa, in SUA, cit si in restul lumii. Daca injurati America pentru una sau alta, cel mai probabil, Kissinger a avut ceva de-a face cu lucrul respectiv. Sau, daca nu a avut cu adevarat ceva de-a face, macar un adversar important i-a pus in spinare lucrul respectiv. In cuvintele lui Bismarck, citate de Kissinger in carte:

Cel care se impune aici pe pamint… are intotdeauna ceva din trasaturile unui inger cazut, care este frumos, dar lipsit de pace, maret in conceptii si fapte, dar lipsit de succes, mindru si singur (pg. 116)

“Diplomatia” este rezultatul lecturii istoriei europene si americane din ultimii 500 de ani in cheie diplomatica. Toate lucrurile celelalte lasate deoparte, Kissinger se concentreaza pe afacerile externe, pe interactiunea marilor puteri, pe marile personalitati care au tinut in echilibru lumea sau, din contra, l-au dinamitat. Pornind de la Richelieu, ministrul lui Louis XIII, si al sau raison d’etat, Kissinger desfasoara istoria lumii prezentind aproape matematic mai intii problema, apoi solutiile diverselor parti implicate.

Probabil ca abordarea asta, citirea istoriei intr-o cheie atit de ingusta, este foarte discutabila. Poate ca interpretarile lui Kissinger sint trase de par. Nu stiu, nu sint istoric ca sa-mi pot permite sa critic cu pretentia de  a avea si dreptate. Ceea ce este sigur este ca o minte de strateg ia datele pe care le are la indemina si incearca sa refaca puzzle-ul. Si este fascinant sa-i urmaresti din exterior demersul. Cu atit mai mult cu cit, ca si in cazul celorlalte carti descrise mai sus, scriitura este fermecatoare, te prinde, te vrajeste si nu-ti mai da drumul.

Desi sint, dupa cum spuneam la inceput, inca la prima parte a cartii, o concluzie se desprinde deja: felul in care au formulat istoria manualele comuniste din perioada in care m-am format mi-a creat o falsa viziune maniheista a istoriei, o viziune cu unii care sint buni si altii care sint rai, cam ca in romanele de capa si spada. Poate la viziunea asta au participat chiar si romanele de capa si spada, ca tot l-am pomenit pe Richelieu. Este acum clar ca lucrurile sint mult mai complicate de atit, ca nu exista buni absoluti si rai absoluti. Istoria e plina de personaje imorale, detestabile, care si-au dedicat viata bunastarii altora, la fel cum este plina de sfinti, moralisti, puritani care au aruncat lumea in aer. Si e plina de situatii la care nu exista un raspuns, o solutie in care toata lumea sa cistige. Frustrant, dar inevitabil.

Spor la citit!

 

Gaudeamus – prada de razboi – editia 2012

Inainte de toate, am o rugaminte. Sa faca cineva un pustiu de bine si sa mearga la organizatorii tirgului Gaudeamus cu o poza de-a mea, sa ma treaca pe lista de persona non grata. Nu am voie sa mai am acces la asa ceva. Veti vedea in curind de ce.

Mai intii prada. Pentru cine rezista sa citeasca toata lista am si ceva impresii de la vizita si o recomandare de lectura la cald.

Sa incepem cu cele “serioase”. M-am dus la Gaudeamus cu scopul precis de a mai lua ceva Lucian Boia. Stiam ca lanseaza ceva nou, citisem deja “Istorie si mit in constiinta romaneasca” (mda, ar trebui sa-mi inving lenea si sa scriu despre ea pentru ca merita). Asa ca m-am procopsit cu alte trei carti ale lui: “Mitologia stiintifica a comunismului”, “Romania, tara de frontiera a Europei” si “De ce este Romania altfel?”, toate aparute la Humanitas. Ultima, cred, este cea proaspat lansata. Mai erau citeva, dar cred ca este suficient pentru o singura vinatoare.

Apoi mi-am luat un Henry Kissinger, “Diplomatia” (aparuta la Editura All). Voiam de mult ceva scris de el, cam de cind m-am batut cu Noam Chomsky (ma rog, eu m-am batut cu el, nu si el cu mine). Am avut inca de pe atunci senzatia ca cei doi se afla cumva la poluri opuse ale perceptiei istoriei. Sint curios cum suna, mai ales dupa Isaiah Berlin si Raymond Aron (apropos de cei doi, s-au mai tradus inca doua dintre cartile lui Berlin, dar a trebuit sa le las deocamdata in raft, iar Raymond Aron a lipsit cu desavirsire de la tirg sau nu l-am gasit eu).

Gata cu serioasele.

Mi-am mai luat un Italo Calvino, “Cararea cuiburilor de paianjen”. Nu stiam de Calvino pina n-am citit Eco. Dupa ce am aflat de el, am citit tot ce mi-a picat in mina. Daca va plac semiologii care se joaca cu creierii vostri pentru ca va stiu butoanele, recomand cu multa caldura.

“Dubliners” al lui James Joyce, recunosc cu umilinta, l-am luat pentru ca era la super-oferta. Probabil va trece mult timp pina voi ajunge la el, mai ales ca am si “Ulysses” in biblioteca si inca nu mi-am facut curaj de el.

Apoi am mai adaugat inca doua piese la colectiile mele de suflet, un Huxley (“Island”) si un Norman Mailer (“The deer park”). Am citiva autori la care pur si simplu nu pot rezista tentatiei de a-i citi integral. Trebuie sa fac eforturi inumane sa ma desprind din vraja lor. (ultima oara era sa ma bata Andreea, deja citeam de vreo jumatate de an numai Philip Roth, eram deprimat din cauza lui si citeam in continuare cu insistenta).

Andreei i-am luat “A Spy in the House of Love” a lui Anais Nin. Aici nu comentez nimic pentru ca n-am citit nimic, o las pe ea.

Asaaa… mai rezistati? Ca eu mai am. Trei Leonard Cohen, ca tot m-a ravasit complet cu ultimul lui concert la Bucuresti. I-am gasit cele doua romane, traduse de cei de la Polirom, “Joaca preferata” si “Frumosii invinsi”, si unul dintre volumele de versuri, “Book of Longing” (din care am spicuit citeva poezii intr-o pauza de o tigare in timpul vizitei si abia astept sa ma scufund in ea. Mi-a adus mult aminte de Jacques Prevert, ceea ce nu poate sa fie decit minunat).

Am lasat la final, cu un scop anume, evident, cele trei volume SF, toate aparute la Millennium Press, doua colectii de povestiri, “Dincolo de noapte – 12 fete ale goticului” si numarul 5 din “Galileo”, si o nuvela, “Adrenergic!” a amicului Sebastian A. Corn. Cele doua colectii, trebuie sa recunosc, le-am luat pentru povestirile unei alte amice, Laura Sorin, aka Dreaming Jewel (vezi blog-roll) care atit s-a laudat cu ele ca n-am mai rezistat si le-am luat.

Acum vine recomandarea. Pentru ca, dupa cum spuneam, rezistenta mea, la atitea asalturi laudaroare, si-a atins limitele, am citit pe nerasuflate povestirea Laurei din “Galileo”, “O zi obisnuita dupa sfirsitul lumii”, pe drumul de la tirg pina la statia de autobuz, in autobuz, in timp ce deschideam usa de la bloc, in timp ce chemam liftul, in timp ce urcam cu liftul. Laura… daca citesti… superb! Pe bune. Mai vreau. Nu o sa ma apuc sa scriu despre povestire. Nu o sa spun decit ca este una dintre cele mai bune povestiri SF pe care le-am citit pina acum. Deci… luati-o, cititi-o! Cine nu vrea sa dea bani pe ea sa vina la o cafea sa o citeasca la noi.

***

Gata, am terminat cu cartile. Mai ramin impresiile. Cea generala este ca ma dor ingrozitor umerii, ca as mai fi cumparat inca de 3-4 ori pe-atit. Multe oferte, reduceri substantiale.

Din pacate, multa maculatura, foarte multa maculatura. Umberto Eco povesteste intr-una dintre cartile sale (cred ca in “Memoria Vegetala”) ca s-a apucat odata sa faca o lista cu “cartile obligatorii”, excedat de insistenta unuia sau altuia ca “cum? n-ai citit-o? e obligatorie!”. A luat toate cataloagele importante de carti de la momentul respectiv, a extras din ele toate cartile “obligatorii” de care auzise, exclusiv beletristica (orice ar insemna asta), si a obtinut o lista atit de lunga incit, daca imi amintesc bine, la un ritm de 3 carti pe zi ai avea nevoie de vreo 300 de ani ca sa le parcurgi pe toate. Ei bine, lista asta este doar o infima particica din ceea ce se publica, inclusiv in Romania, chiar daca toata lumea se plinge ca nu se mai vind carti.

O alta problema, aproape generala si ea, a fost aranjamentul complet absurd al cartilor expuse. Ori nu exista nici o logica, ori logica era de-a dreptul infantila. Am vazut la un stand, spre exemplu, memoriile Elenei Lupescu, seria cavalerilor a lui Ioan Dan, Biblia, Tora, o colectie de bancuri cu Bula si cartile lui Dan Puric. Toate pe o masa de un metru pe jumatate de metru. Si talmes-balmesul asta trona peste tot. Trecind peste “necuviinta” unor astfel de apropieri, poate ca este o sensibilitate personala, era imposibil sa te orientezi prin nebunia de acolo si sa selectezi doar rafturile care te-ar putea interesa. Aveai de ales intre a te uita la toate si a pleca iritat renuntind la tot.

Concluzia este ca editurile noastre, cu citeva exceptii, habar n-au sa organizeze un stand la o expozitie.

Despre maculatura “spirituala”, cam 40-50% din cartile de la tirg, nici nu ma mai obosesc sa scriu. S-a tradus Deepak Chopra, asta spune destul.

***

Cu toate ca m-am intins deja cam mult, trebuie sa amintesc si de cele 2 intimplari care, pe linga teancul de carti cumparate si povestirea Laurei, mi-au luminat ziua. Prima a fost chiar la intrare cind l-am vazut pe Neagu Djuvara care tocmai pleca. Intreg, senin. Probabil ca nu toata lumea imi intelege entuziasmul. Pentru mine a fost suficient pentru a ma invirti aproape 4 ore prin tirg cu zimbetul pe buze (in ciuda porcarioarelor povestite mai sus).

A doua s-a petrecut la standul Polirom unde Tudor Chirila (dada, eternul adolescent Tudor Chirila) dadea autografe inconjurat de pustoaice de la 12 la 40 de ani. Ma rog, treaba lui si a lor. Dar cind ma straduiam sa ma strecor prin nebunia care cuprinsese si aleea de linga standul cu autografe, din sens opus au aparut doi pusti, undeva intre 12 si 14 ani, bine imbracati, simpatici, siguri de ei fara a fi impertinenti. Unul dintre ei s-a uitat curios sa vada de ce stau atit de multe gagici ingramadite intr-un singur loc. Cind l-a vazut, printre femeile inghesuite, pe Tudor Chirila a exclamat: “Si asta s-a apucat de scris?”. M-a uns la suflet. Ii doresc un viitor frumos.

Gata!

 

Existăm și-o s-avem bandă!

Mda, stiu, e de trecut la capitolul “wishful thinking”. Da’ cine stie… in timp…

Taman m-am intors de la protestul biciclistic “Existam si-o s-avem banda!“. Scriu impresiile la cald pentru ca altfel ma lenevesc. Deci… primul meu mars biciclistic. De fapt primul protest la care particip dupa 16 ani (in ’96 participam la protestele studentesti din Bucuresti… ce vremuri!!!!). O sa incep cu alea bune.

In primul rind… am fost multi!!! Foarte multi. La o estimare rapida, cred ca am depasit 2000. Dat fiind faptul ca volumul ocupat de o bicicleta si calaretul ei este destul de mare, adunarea a fost impresionanta atunci cind s-a desfasurat. Mi se pare extraordinar faptul ca o idee atit de punctuala, cumva de nisa si inca nu foarte populara, reuseste sa stringa atit de multi oameni intr-un singur oras, fie el si unul mare precum Bucurestiul.

Mi-a placut apoi organizarea. Oameni destul de multi care au facut in continuu ture de la un capat in altul al coloanei pentru a pastra cit de multa ordine au putut ei sa pastreze. In aceeasi directie, am apreciat felul in care s-au grabit sa protejeze coloana de soferii ceva mai putin rabdatori asezindu-se calm in fata lor si rugindu-i sa mai aiba putintica rabdare.

Si organizarea Politiei Rutiere a fost ireprosabila. Au fost citiva motociclisti care s-au miscat foarte repede dintr-un capat in altul pentru a opri circulatia de la o intersectie la alta. Din pacate nu prea le-a multumit nimeni. Asa ca, domnilor politisti care ati fost astazi cu noi, daca cititi cumva textul asta, va multumim si sper sa ne fiti alaturi si atunci cind nu sintem in grupuri asa de mari.

Nu in ultimul rind, protestul a fost bine organizat si din perspectiva reprezentarii in media si a transmiterii mesajului. Am vazut vreo 2-3 echipe de televiziune, foarte multi fotografi, citeva zeci de camere de luat vederi personale. Probabil ca internetul o sa vuiasca in curind, filmulete, postari, impresii, emisiuni TV reluate de toata lumea biciclista din Bucuresti. In plus, au fost multe afise, agatate de fiecare pe unde a putut. La toate astea s-a adaugat si “recicleta” (sper ca am retinut bine), un triciclu cu o mica remorca unde puteau fi aruncate deseurile provenind de la participanti. Ca doar mergem cu bicicleta si din motive ecologice. 🙂

Din pacate au existat si parti rele. Si mi se pare important sa le spunem.

Primul lucru care m-a deranjat a fost galagia inutila. In special cea provenind de la goarne si fluiere. Stiu, a fost un protest si am vrut sa atragem atentia. Dar a fost o galagie, dupa mine, inutila si nepurtatoare de mesaj. Spunea la un moment dat Vlad Stroescu la el pe blog (nu mai stiu daca in postarea la care am pus link) ca unul dintre lucrurile bune ale bicicletei este ca nu deranjeaza, ca nu face galagie. Din pacate protestul asta nu a aratat nicicum acest aspect. Am fost galagiosi fara sa transmitem macar un mesaj prin harmalaia facuta.

Mi-a displacut apoi incapacitatea multor participanti de a realiza ca sint la un mars de protest, nu la o cursa cu obstacole prin Bucuresti. Am vazut multe depasiri inutile printre biciclete si printre masini, iesiri din banda alocata marsului, pedalari in forta care au fracturat coloana in 4-5 bucati.

N-a fost prea minunata nici agresivitatea cu care au tratat vreo 2-3 dintre noi pe cei citiva soferi mai recalcitranti. E adevarat, soferii respectivi au fost absurzi. Dar asta nu a justificat nici furia din ochii respectivilor biciclisti, nici latratul care inlocuise dialogul. In comparatie cu organizatorii care abordau cu calm situatiile similare, acestia au iesit in mod foarte neplacut in evidenta.

Iar cel mai mult m-a deranjat dihotomia soferi/biciclisti care a plutit in atmosfera intregului protest. Au fost multe momente in care din ceea ce se intimpla transpira acea satisfactie “ha! va aratam noi acum!”. Ori nu despre asta este vorba. Protestul asta a fost despre absenta unor conditii minimale de circulat in siguranta pe bicicleta. Poate si despre a induce constiinta faptului ca o bicicleta in plus pe strada este o masina in minus (dupa cum sugerau sau spuneau unele afise purtate de participanti). N-a fost in nici un caz despre adunat multi oameni ca sa sarim, in sfirsit cu sanse de izbinda, la gitul soferilor. Sa nu uitam ca multi dintre biciclisti sint si soferi.

Ma rog, recunosc ca am tendinta de a fi putin prea atent la lucrurile negative. Nu prea am abilitatea de a ma pierde in multime si de a ma bucura de moment fara sa mai vad in stinga si in dreapta.

M-am relaxat semnificativ in drumul solitar spre casa cind la o mica intersectie un Mecedes negru superb a oprit si soferul mi-a facut galant semn sa trec desi daca accelera putin nici macar nu m-ar fi incomodat.

In concluzie… a fost o iesire faina, bine organizata, un protest care sper sa se repete cu la fel sau mai multi participanti pina cind lucrurile se vor schimba. Si sper sa se schimbe cit mai repede pentru ca ne-ar ajuta pe toti, soferi, biciclisti, pietoni. Si sper sa vad din ce in ce mai multa curtoazie intre participantii la trafic. Pentru ca putina bunavointa poate compensa multe metehne ale sistemului. Putem convietui in ciuda debandadei administrative. Dar asta nu se va intimpla atita timp cit vom inventa si intretine dihotomii de tipul sofer/biciclist, sofer/motociclist.

Asfalt uscat pentru toata lumea!

 

De tembello dacico

Stiu ca toata lumea crede ca imi petrec tot timpul stind cu ochii pe Curiosity, dar nu e chiar asa. In ultima vreme am fost prins (poate prea prins) in istoria Romaniei, in abordari de cele mai diverse. Dupa vreo patru carti de Neagu Djuvara despre care ar trebui sa-mi fac curaj sa scriu pe aici, acum parcurg cu pixul in mina excelenta carte a lui Lucian Boia – “Istorie si mit in constiinta romaneasca” (Editia a 3a, Ed. Humanitas) (dau toate detaliile pentru ca urmeaza un citat si nu vreau sa ma acuze careva de plagiat – sper ca nu ati uitat intre timp de tambalaul cu plagiatul).

Ei bine… omul cit traieste-nvata. Aveam eu niste banuieli legate de niste lucruri, dar pina acum nu aveam dovezi concludente ca am si cum am dreptate. Acum le am. Sa vedem:

Rezultatul a fost Dacia preistoricã (de Nicolae Densusianu, nota mea), imensã lucrare de 1 200 de pagini, apãrutã postum, în 1913 […] Densusianu reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic“ care, pornind din Dacia, cu 6 000 de ani î.Cr., ar fi ajuns, sub doi mari suverani: Uran si Saturn, sa cuprinda Europa, Mediterana, Egiptul si Africa de Nord si o buna parte a Asiei. Replica preistoricã a României reunise în jurul sau un imperiu universal, cu siguranta cel mai mare din câte au existat vreodatã. De aici, de la Dunãre si Carpati, s-a revãrsat civilizatia asupra celorlalte pãrti ale lumii. De aici au pornit spre Italia si strãmosii romanilor. Limba dacã si limba latinã nu sunt decât dialecte ale aceleiasi limbi, explicându-se astfel, dat fiind cã cele douã popoare vorbeau la fel, lipsa unor inscriptii „dace“ în  Dacia romanã. Printre argumentele avansate de Densusianu se aflã si reprezentãrile de pe Columna lui Traian, unde dacii si romanii dialogheazã fãrã interpreti, probã cã se întelegeau foarte bine, fiecare vorbind în propria limbã! (op. cit. pg. 164-165)

Carevasazica de acolo venea nebunia cu Romania/Dacia – buricul universului. Bine, nu numai de acolo, da’ asta este unul dintre momentele fondatoare ale curentului. Rog pe cineva care este cumva prin domeniu sa-mi faca si mie rost de o copie a “Daciei preistorice”, as vrea sa o citesc integral. Vorbesc serios.

Imi place la nebunie argumentul cu absenta inscriptiilor dacice. Imi aduce aminte de bancul ala cu arheologii francezi, italieni si romani: francezii gasesc la 2 metri sub pamint niste ceva care semana cu niste fire de cupru, gasesc ca-s din neolitic, trag concluzia ca in Franta exista pe vremea aia internet prin cablu; italienii gasesc, cam din aceeasi perioada, la vreo 5 metri sub sol, ceva care semana cu niste fire de nylon, trag concluzia ca in Italia exista internet prin fibra optica in neolitic. Romanii sapa, sapa, sapa, pina la 20 de metri nu gasesc nimic. Concluzia: trebuie ca la noi internetul era deja wireless.

Rog sa mi se scuze entuziasmul tardiv de catre aceia dintre cititori care erau de mult la curent cu aceste minunate perle de nationalism autohton. Dupa cum spuneam, omul cit traieste-nvata.

Si, va rog, nu ma uitati cu cartea.

 

Curiosity (I)

Sa scriu despre Curiosity e mai complicat decit parea la o prima vedere. Sa scriu despre importanta? Sa dau detalii tehnice? Sa scriu despre cit de entuziasmat sint, despre cit de impresionanta este misiunea si toate implicatiile ei? Cred ca o sa fac putin din fiecare si o sa-mi cer scuze inca de la inceput pentru lungimea articolului. O sa iasa imens 🙂 Cu toate astea, ca de obicei, o multime de lucruri or sa ramina neacoperite (de exemplu, de ce traiectoria navetei care a transportat MSL – Curiosity a fost eliptica si nu liniara). O sa incerc sa raspund la astfel de intrebari in comentarii sau in postari ulterioare, daca e cazul.

Sa o luam cu inceputul. Curiosity a plecat de pe Pamint anul trecut, 26 noiembrie, cu ajutorul rachetei Atlas V 541

Dupa 8 luni si 560 de milioane de kilometri, Curiosity ajunge pe 6 august 2012 linga Marte de unde incepe coborirea controlata. Hmmm… coborire controlata… hehe. Curiosity a patruns in atmosfera lui Marte cu o viteza gigantica, aproximativ 5900 m/s (~20 000 km/h). In numai 255 de secunde, datorita frecarii cu atmosfera rarefiata a lui Marte si printr-o serie de manevre, Curiosity pierde mai mult de 90% din viteza (ajunge la ~405 m/s, adica vreo 1500 km/h) si se afla la numai 11 000 de metri altitudine. (Ca sa va imaginati cam cit de rapida a fost decelerarea, este ca si cum ati frina pe autostrada, de la 130 km/h pina la oprire completa, in doar 1.7 secunde).

Urmeaza faza “pe parasuta”. Inca vreo suta de secunde (adica nici 2 minute, pentru cei carora le e lene sa faca conversia) si Curiosity pierde inca 80% din viteza cu ajutorul parasutei, ajungind la ~80 m/s (~290 km/h) si ajunge la 1600 de metri altitudine. Dupa ce mai devreme cu 70 de secunde se despartise de scutul termic, este momentul sa piarda scutul superior, impreuna cu parasuta atasata.

Din pacate, atmosfera lui Marte este prea rarefiata si Curiosity este mult prea greu (900 kg) pentru a executa coborirea parasutat pina la capat. In egala masura, aceeasi greutate excesiva a impiedicat folosirea de airbag-uri ca la misiunile anterioare (modulele erau inconjurate de baloane, multe baloane, pe care topaiau pina se opreau). Asa ca urmeaza faza finala, “powered descent”, in care modulul este incetinit in coborirea lui verticala cu ajutorul a 8 propulsoare cu propulsie variabila (intre 400 N si 3100 N) montate pe platforma de deasupra roverului. In partea finala a coboririi, platforma se desprinde de rover, ramine atasata de el prin cabluri si actioneaza ca o macara suspendata (“sky crane”) care il aseaza frumos pe suprafata lui Marte.

Iata si un film (facut de Brandon Fibbs) care ilustreaza intregul proces:

Exista mai multe aspecte impresionante ale acestei coboriri controlate. In primul rind, faptul ca tehnicile folosite acum (“precision guided entry” bazat pe un calculator de navigatie, propulsoare si greutati de echilibrare, “sky crane”, decizii de navigare luate ad hoc si nu dupa un plan de navigare prestabilit) au fost tehnici folosite pentru prima data intr-o astfel de misiune. Un alt lucru impresionant ar fi faptul ca s-a facut coborirea aproape perfect in centrul elipsei tinta de 20×7 km, cu doar citeva sute de metri eroare (dupa ce a parcurs 560 de milioane de kilometri, ca sa nu uitam de unde a plecat). Apoi ar fi precizia temporala a intregii misiuni, faptul ca in momentul in care Curiosity a atins solul planetei Marte unul dintre cei doi sateliti care intermediaza comunicarea cu Pamintul era deasupra, gata sa transmita date si imagini (ba chiar a facut si fotografii). Asta in conditiile in care “fereastra de comunicare” cu satelitii este de doar 8 minute/zi (asta dupa 8 luni de calatorie, ca sa nu uitam cit a durat). Precizia calculelor a fost pur si simplu extraordinara.

Ok, articolul devine prea lung. Asa ca o sa pun un (I) la capatul titlului si o sa revin cu una sau mai multe continuari. In episoadele urmatoare voi include explicatii despre misiunea roverului, despre laboratoarele cu care este echipat, cu imagini (pina atunci mai apar si altele), cu explicatii despre motivele pentru care multe dintre imagini sint doar alb-negru (asta e pentru Rhetta :D)

In concluzie, dupa aceasta prima parte… impresionant! O demonstratie impresionanta ca sintem in stare de lucruri sublime atunci cind ne concentram energiile si nu ne pierdem vremea cu timpenii. Si o parere de rau… mi-ar fi placut sa fac cumva parte din echipa aia. Am avut parte de momentele mele mari, de succes dupa luni de munca, dar nimic de dimensiunea asta. Well… fiecare din noi are locul si misiunea lui.

 

Aaahhh, Hesse!

Terminat inca o data Siddhartha lui Hesse. Ca si data trecuta, dupa ultimele rinduri am adormit cuprins de pace si am visat luminos.

Atit! Si o invitatie la lectura.

 

Mare-i gradina….!?!?!?!

Azi am stat toata ziua si-am rontait numere. Multe. Si mici, foarte mici, ca sa incapa cit mai multe pe monitor. Mi se sting niste flacari pe la o turbina si nu reusesc sa inteleg inca ce le-a apucat. Ma rog, ideea e ca am rontait cifre. Acu’, ca se facu de ora 2 in noapte, m-am gindit eu ca e mai bine sa ma opresc si sa o las pe miine cu rontaitul ca nu ma mai tin ochii.

Eh, si daca m-am oprit, hai sa vaz ce mai zice lumea, ce mailuri am mai primit, d-astea cotidiene. Printre altele, vad ca am o oferta de la niste neni simpatici care fac oferte multe, unele chiar interesante. Altele, credeti-ma, nu-s. Precum aia care m-a facut sa scriu postarea asta.

Oferta zice asa: “Spalare ecologica si economica fara detergent. Numai 29 RON pentru un Magic Ball sau 39 RON pentru doua Magic Ball! Cel mai eficient produs de spalat de pe piata este acum in Romania!” Hait, imi zic, hai sa vedem ce-i cu bilutele magice. Si extraterestre, ca-s verzi.

Si bag nasul in detaliile ofertei, sa ma lamuresc cum sta treaba cu magia bilutelor. Si uite ce-mi vad ochii la descrierea “tehnica” a produsului:

Magic Ball contine:

• Bile magnetice: reduc moleculele de apa si previn depunerile de calcar pe tevi si in masina de spalat.
• Bile alcaline: metin ionii de apa la nivelul normal de Ph
• Bile care neutralizeaza clorul
• Bile dezinfectante (antibiotice): inlatura mucegaiul si organismele patogene care cauzeaza alergii si iritatii ale pielii

Asaaaa… pe buneeee???? Are bile magnetice? Care reduc moleculele de apa? Da’ ce le face, fratele meu? Se string cite 3-4 in jurul unei biete H-O-H, o trag de stringurile de la bikini si-o ameninta pina se face mai mica? Pfff… si prostii aia de la CERN, cu LHCul lor, se chinuie ca idiotii cu bobinele lor gigantice… pai daca bagau niste bile d-astea…

Buuuuunnn… urmatoarele. Bile alcaline. Mentin ionii de apa la nivelul normal de Ph. Sa nu se inece in Ph? Sau cum? Si ce e ala ion de apa? H sau OH? Si ce te faci daca apa cu pricina, cam impura, are mai degraba caracter bazic? Cum mai salvezi ionii de la inec?

Acu’ cu cloru’. Bag seama ca exista niste bile care il neutralizeaza. Ma intreb cum? Fuziune la rece cu un hidrogen (ajuta si la Ph), dupa care dezintegrare beta mica, dar energica, ajunge un amarit de argon-36, gaz inert, neutru, castrat. Apa nefericita.

Ca sa nu mai vorbim despre bilele antibiotice care incep sa fuga dupa mucegai (aspargilius???) si organisme patogene, alogene si halucinogene. Si dau cu bile mai mici dupa ele. Ca blonda cu bile de naftalina dupa molii. Si cind nu le nimeresc se intreaba timpe de ce dracu’ au neutralizat cloru’ care ar fi facut treaba in locul lor. Acu’ sa va vad, bilutelor, cum asteptati o vesnicie sa se dezintegreze argonul ala 36, ca nenorocitul e stabil, nu se dezintegreaza ca sa va dea cloru’ inapoi.

Mai oameni buni, mai copii, intelegem ca vreti sa manince si gura la copiii vostri ceva, intelegem ca toata lumea are dreptul sa se creada inventator. Da’ macar mintiti si voi mai cu talent, nu mai dati copy/paste de pe la altii care s-au umplut si ei, de mult, de “recunostinta”. Macar mormaiti ceva generic si greu de analizat. Vine omu’, citeste prospectu’, cumpara de curiozitate, vede ca, in afara de un zornait nou in masina de spalat si rufe putind ceva mai tare dupa udatura, nu s-a intimplat mai nimic, le arunca si cumpara iar Dero. Da’ macar nu mai luati injuraturi ante ludice.

Si, din nou, oameni buni, mai copii, astia mai cumparatori, am si eu o rugaminte. Inainte de a cumpara ceva, aruncati o geana si pe prospect. Nu de alta, da’ asa hotie jenanta si lenesa nu merita incurajata. Inteleg sa fiu pacalit cu eleganta, da’ mi se pare inacceptabil sa fiu prostit pe fata.

Spor la cumparaturi! Si la spalat!