Despre metoda stiintifica

De ceva vreme se discuta aprins prin lumea larga despre relevanta stiintei ca metoda de cunoastere si descriere lumii in care traim. Discutia asta are inca ecouri slabe la noi, poate si pentru ca inca nu avem o cultura a dezbaterii publice, pentru ca sintem obisnuiti ca deciziile mari (vezi predarea religiei in scoli) sa se ia de sus in jos si nu invers, sub presiunea publicului.

Argumentele cele mai importante aduse de catre sustinatorii metodei stiintifice se aliniaza pe citeva directii mari: metoda stiintifica este eficienta (putem construi masinarii de tot felul care functioneaza consistent cu predictiile teoriei pe care se bazeaza), metoda stiintifica a creat un corp de cunostinte coerent in care fiecare bucatica nu doar ca nu contrazice in vreun fel restul, dar chiar il sustine, rezultatul metodei stiintifice este logic.

Argumentele cele mai importante impotriva metodei stiintifice sint in general legate de incompletitudinea rezultatelor ei (nu pot raspunde la unele intrebari), goleste universul de componenta teleologica (nu exista un scop final pentru existenta noastra) si nu lasa loc pentru un cod etic absolut la care sa ne raportam actiunile.

Dupa mine, exista un argument in plus care valideaza utilizarea metodei stiintifice, un argument in aparenta mai slab, pe care inca nu l-am auzit formulat in dezbaterile actuale. Acest argument tine de ceea ce in engleza se numeste “common sense”, din pacate o expresie nu tocmai traductibila la noi (nu, nu este “bun simt”) si de inca un aspect al existentei sociale a omului, comunicarea.

Unul dintre aspectele care se uita in discutiile actuale despre stiinta tine chiar originile ei. Cei care o contesta au in fata o constructie gigantica, ce necesita un efort sustinut de invatare si intelegere, ale carei concluzii contesta de multe ori raspunsuri traditionale la intrebari importante (iar pentru acceptarea contestarii este nevoie sa parcurgem acel anevoios efort de invatare si intelegere), o constructie incompleta care nu e capabila decit de
raspunsuri partiale si, uneori, revizuibile. E cumva natural ca atunci cind ai in fata ceva complex, dificil de patruns, care iti contrazice cunostintele despre lume deja acumulate si care o mai si da in bara din cind in cind sa contesti intreaga constructie.

Dar sa ne intoarcem la origini. Primele doua intrebari la care stiinta (inca filozofie la vremea respectiva) a avut de raspuns au fost: cum pot investiga lumea in care ma aflu in asa fel incit sa pot avea incredere in rezultatele mele si cum pot comunica rezultatele la care am ajuns in asa fel incit sa-i pot convinge si pe altii ca ele sint corecte?

O sa incep cu a doua intrebare, cea care tine de forma argumentului. Argumentele, in mare, pot fi de 4 feluri: recursul la revelatie, recursul la autoritate, persuasiunea si demonstratia. Revelatia si apelul la autoritate au o problema comuna, inflatia surselor. Cum nu exista nici un temei, exterior sursei, de selectie a surselor “bune”, atunci toate revelatiile si toate
autoritatile sint egal valide, deci nu exista nici o modalitate de rezolvare a situatiilor in care sursele se contrazic. Mai mult, nu exista nici un mecanism care sa ne pazeasca de falsii profeti si de falsele autoritati.

In cazul persuasiunii problema este chiar metoda de argumentare. Oratorul isi foloseste talentul de manipulare a limbajului si a emotiilor auditoriului pentru a convinge. Faptul de a fi convingator nu asigura corectitudinea argumentului, asa cum nu asigura nici faptul ca a doua zi oratorul nu se va razgindi si nu va fi la fel de convingator sustinind contrariul. Sau ca nu va apare peste inca o zi un alt orator mai convingator care sa sustina cu totul altceva.

Demonstratia are doua avantaje. In primul rind este un argument deschis. Concluzia argumentului este valida atita timp cit premizele lui sint valide. Daca la un moment ulterior se demonstreaza ca o premiza este falsa, intregul argument pica si concluzia trebuie revizuita. Nu exista pozitii absolute. Al doilea avantaj este limbajul in care este construita demonstratia, fie ca este vorba despre logica, fie ca este matematica. Acest limbaj pleaca de la un numar mic de axiome simple, consistente cu lumea in care traim, acceptat de catre toata lumea (bine, poti nega faptul ca 1+1=2 in orice baza mai mare ca 2, dar nu cred ca se pot purta prea multe discutii in atare conditii), iar din aceste axiome se construiesc concluzii din ce in ce mai rafinate. Negarea concluziilor unui argument corect formulat conduce in mod automat la negarea unei premize deja acceptate.

Din aceste motive demonstratia este singurul argument care poate asigura comunicarea unei concluzii indiferent cine este emitatorul si cine este receptorul (atita timp cit cei doi pleaca de la premiza ca poate exista o conversatie). Daca cineva are incredere atit de mare in mine incit sa ma investeasca cu puterea autoritatii sau cu atribute profetice, atunci ii pot comunica o concluzie fara a mai fi nevoie de nimic altceva. In afara acestei investitii de incredere singura varianta pe care o am este sa-mi prezint mesajul ca fiind o concluzie a unei demonstratii (logice sau matematice) ce pleaca de la premize demonstrabil corecte si acceptate de catre interlocutor.

Acum a doua intrebare: cum investighez lumea in care traiesc? Cum stiu, de exemplu, ca soarele rasare in fiecare dimineata la intervale regulate? Ramin treaz peste noapte si il vad cu rasare. Repet procedura citeva zile la rind, il vad cum se rasare de fiecare data. Bazindu-ma pe observatiile facute fac o predictie: va rasari si miine. Verific a doua zi si observ ca a rasarit. Repet verificarea de citeva ori si constat ca concluzia mea este corecta. Dupa asta incep sa fac observatii in ceea ce priveste intervalele de timp la care rasare, masor timpul si fac o noua predictie: intervalul de timp dintre doua rasarituri este de 24 de ore. Verific din nou si constat ca am dreptate. Doar ca tot verificind observ o usoara variatie a intervalelor de timp in care este lumina sau intuneric si ajung sa fac predictii in ceea ce priveste variatia lor functie de anotimp. Verific predictiile. Si tot asa, imbunatatind teoria si verificind-o.

Aceeasi metoda o aplic si la activitati mult mai mundane. La facutul mincarii, de exemplu. Prima data pun 10 grame de sare la 3 litri de ciorba. Iese prea sarata. Data urmatoare pun 8 grame la aceeasi cantitate, iese prea putin sarata. Emit impoteza ca 9 grame e cantitatea potrivita. Verific concluzia si constat ca-mi place mincarea asa. Extind predictia: 3 grame de sare per litru de ciorba. Fac 5 litri de ciorba cu 15 grame de sare si iese buna, teoria se verifica.

Evident, nu facem calculele astea in mod constient, nu cintarim sarea si nu ne spunem in gind daca fac asta rezulta aia. Dar asa functionam. Incercare si eroare, invatarea din erori, conservarea metodelor care dau rezultate. Observam, emitem o ipoteza, o verificam, o corectam sau o imbunatatim. “Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me” este, poate, una dintre cele mai bune explicitari in intelepciunea populara a metodei stiintifice. Care nu este nimic altceva decit aplicarea programatica acelui “common sense” despre care vorbeam la inceput, a felului in care facem in mod natural lucrurile.

In concluzie, a nega validitatea metodei stiintifice, pe linga faptul ca este un demers irational, inseamna a nega doua lucruri intrinseci naturii umane: nevoia de a comunica cu sens si felul in care facem in mod natural lucrurile de zi cu zi (atunci cind facem acest lucru eficient). Iar faptul ca aceste doua lucruri naturale formalizate si dezvoltate coerent spre concluzii din ce in ce mai rafinate au condus la rezultate care nu ne mai plac nu inseamna ca metoda nu este valida.

 

Clisee

A man may take to drink because he feels himself to be a failure, and then fail all the more completely because he drinks. It is rather the same thing that is happening to the English language. It becomes ugly and inaccurate because our thoughts are foolish, but the slovenliness of our language makes it easier for us to have foolish thoughts.[…]

By using stale metaphors, similes, and idioms, you save much mental effort, at the cost of leaving your meaning vague, not only for your reader but for yourself.[…]

But if thought corrupts language, language can also corrupt thought. A bad usage can spread by tradition and imitation even among people who should and do know better. The debased language that I have been discussing is in some ways very convenient. Phrases like “a not unjustifiable assumption”, “leaves much to be desired”, “would serve no good purpose”, “a consideration which we should do well to bear in mind”, are a continuous temptation, a packet of aspirins always at one’s elbow. (George Orwell – Politics and the English language)

Micul incident instigat de baba Veta zilele trecute mi-a reamintit de o durere mai veche, cliseele. E drept, a fost si pricina de recitit o parte dintre eseurile lui George Orwell, de unde si citatele de mai sus.

Privite dintr-o anumita perspectiva, cliseele sint un lucru natural. De obicei capata un astfel de statut constructii verbale/muzicale/imagistice care reusesc sa transmita foarte bine o idee sau o senzatie. Pentru ca creierul uman tinde, prin structura lui, sa lucreze cu categorii, etichete, generalizari, constructiile de acest tip devin instrumente comode de desemnare/simbolizare. Si, atita timp cit ideea sau senzatia pe care vrem sa o transmitem este identica sau foarte similara cu cea desemnata de cliseu, de ce nu l-am folosi?

Exista totusi cel putin doua motive pentru evitarea utilizarii cliseului. Primul este sugerat de Orwell in eseul citat: fiind instrumente comode, riscam sa le folosim prea des, riscam sa le devenim prizonieri, sa le golim de sens si sa ajunga sa ne conduca ele discursul, in loc sa fie simple unelte. Al doilea ar fi acela ca un cliseu are un continut care, la origine, a avut un anumit domeniu de aplicare. Utilizindu-l ca atare, riscam sa pierdem din vedere acel domeniu de aplicare, sa-l folosim neadecvat, sa transmita alt mesaj decit ne-am dori.

Daca ne gindim la structura lor, exista clisee simple, evidente, de tipul cliseelor de limbaj pe care de cele mai multe ori le asociem limbii de lemn si clisee complexe, de tipul cliseelor narative, uneori mai greu de detectat. El este indragostit de ea, ea nu e interesata pentru ca are ceva serios de facut, el o convinge pina la urma, ea cedeaza, el greseste, ea se supara, fuge si renunta la ce avea de facut, el o gaseste si o ajuta, indiferent daca vor mai fi sau nu impreuna, ea reuseste si ramin impreuna – unul dintre cliseele filmelor romantioase de la Hollywood. La fel sint majoritatea teoriilor conspiratiei, la fel sint dogmele diverselor secte, de la cele religioase, la cele consumeriste de tip Amway. Clisee narative cu succes verificat.

Din perspectiva “consumatorului”, imi este foarte greu sa inghit ceva plin de clisee. Imi denota o lene a gindirii. Mi-e foarte greu sa cred ca cineva care apeleaza la fraze/structuri narative gata facute, la constructii “sigure”, mai are in rest capacitatea intelectuala de a trage concluzii inteligente sau macar dorinta de a face asta. Exceptie fac doar situatiile in care cliseele sint in mod intentionat folosite pentru a spune altceva. Exista, de exemplu, o scrisoare in “Captivi” a lui Norman Manea, in care autorul ei topaie din cliseu in cliseu. Si din asta rezulta descrierea personajului, frustrarile lui, limitele lui, obsesiile lui. La fel, imi plac scriitorii care te ademenesc intr-un cliseu pentru a-l exploda in ultimul moment (Roger Zelazny, de exemplu). Asta pentru ca imi plac scriitorii care sint stapini pe cuvintele lor, pe limba in care scriu si pe mesajul pe care vor sa-l transmita.

Din pacate, ca sa ne intoarcem la baba Veta si textul ei, cultura pop este plina de clisee si utilizatori ai lor. Este facil si pentru cei care produc, si pentru cei care consuma. Cel care produce nu-si mai datoreaza succesul criticilor profesionisti, celor pregatiti sa le detecteze prostioarele atunci cind ele exista, ci consumatorilor prizonieri, de cele mai multe ori, ai unui anumit stil (ce citesti? romane politiste!), pentru care cititul este mai degraba o chestiune de relaxare/distragere a atentiei. Pentru acest gen de public uniformitatea narativa este necesara, la fel si simplitatea metaforelor, a simbolurilor. Genul acesta de cititori, intre “The Da Vinci Code” si “The Sign of Four”, o va alege intotdeauna, in mod firesc, pe prima.

La prima vedere, fenomenul pare inofensiv. Da, exista o multime de oameni care scriu/fac muzica/fac filme/picteaza slab. Nu-ti place, nu consumi. Adevarat, doar ca dincolo de o anumita limita a succesului fenomenului, acesta este inofensiv doar in aparenta. Dar asta este alta discutie pentru alta data.

 

Trap it like is hot!

Daca stau si analizez putin felul in care mi-am petrecut ultimii ani, constat inevitabil ca sint dependent de internet. Sau poate ca dependent e cam mult spus. Dar, in mod cert, mare parte din informatiile cu care imi alimentez zilnic creierul si din timpul pe care mi-l petrec au legatura cu internetul. In doar citiva ani a devenit, dintr-un serviciu teribil de scump disponibil doar citorva alesi, echivalent cu apa calda, aragazul, frigiderul si hirtia igienica. Pot fara el, dar este asa de usor de avut incit nu vad de ce as trai fara el.

Internetul a inceput prin anii ’60 cu o legatura intre UCLA si Stanford Research Institute, la care s-au adaugat curind alte universitati americane. Inceputurile lui au stat sub semnul vitezelor frustrant de mici de transfer si al calitatii informatiei. La asemenea costuri nu misti decit biti cu ceva importanta. Pina pe la mijlocul anilor ’90 cind internetul a fost deschis spre utilizare comerciala si a inceput explozia pe care o cunoastem acum.

Nu o sa continui cu istorii si date, ele se gasesc in multe locuri. O sa ma indrept spre problema reala, continutul informational disponibil pe internet. Citeam acum ceva timp o gluma americana cu doi ingineri ce, in tineretea lor, participasera la cercetarile din care s-a nascut internetul. 30 de ani mai tirziu, la un mic video-chat se felicitau reciproc: “Vezi ca eforturile noastre au avut succes? Acum este cu adevarat usor sa faci rost de porn”. O gluma, dar are destul de multa substanta.

Internetul, dupa ce a fost un timp rezervat schimbului de informatii importante, cu caracter stiintific sau strategic (exceptind, probabil, cele citeva poze cu pisica, sotia si copilul nou nascut schimbate intre cercetatori, lucru pentru care s-a inventat jpeg-ul), s-a vazut inundat mai apoi de intregul spectru de creatii umane, de la cele mai nobile la cele mai mizere. Si sa nu ma intelegeti gresit, e normal sa fie asa. Devenit ieftin si accesibil, era inevitabil sa ajunga sa fie folosit in cele mai neasteptate moduri.

Dupa mine, exista 4 tipuri de informatii pe net: informatii de care am nevoie, informatii de care am nevoie dar nu stiu daca sint corecte, informatii false si informatii indiferente. Desi majoritare (probabil peste 90% din continut), informatiile din ultima categorie nu ma preocupa. Le caut daca ma trazneste, dar nu sint foarte interesat de calitatea sau valoarea lor. Problema e cu celelalte 3 categorii, in special cu a doua si a treia.

In general, cind utilizez netul, sint un consumator de date. Ma intereseaza, de exemplu, ce rezultate stiintifice s-au mai obtinut, care sint tendintele politice, sociale, economice. Consum destul de putin informatie personala (bloguri personale). Deja mi-am creat o mica lista de locuri in care am, in general, incredere ca-mi ofera informatii din prima categorie. Sint locuri in care ma astept destul de putin sa citesc prostii. Apoi sint locurile de pe lista neagra, a celor care spun consecvent timpenii. Dar trebuie sa consum permanent timp pentru a adauga la cele doua liste. Si, inca si mai rau, ramin site-urile cu informatii din a doua categorie, a celor in care nu e atit de evident ca sint corecte sau false. Acestea maninca cel mai mult timp. Cu atit mai rau cu cit genul asta de site-uri au tendinta sa nu-si documenteze articolele. Vorbesc despre ultima si fenomenala descoperire in domeniul X, dar nu pun nici un link spre cei care au cercetat, spre ceea ce au publicat ei, spre nimic.

Bine, bine, da’ de ce nu ma rezum la lista sigura, ati putea intreba. Raspunsul meu este simplu, “cosangvinitate” (metaforica, evident). Daca te informezi dintr-un numar redus de surse, mai ales ca ai tendinta de a ajunge la una prin intermediul celorlalte, la un moment dat respectivele surse incep sa se confirme reciproc, risca sa-si valideze greselile, apare fenomenul de gasca. In plus, desi dubioase din perspectiva corectitudinii informatiilor, unele site-uri din afara listei pot veni cu interpretari interesante, puncte de vedere proaspete.

Una peste alta, teroarea zilnica a oricarui consumator de internet care cauta un anumit grad de acuratete este filtrarea. Si cu asta inchei lunga introducere pentru a ajunge la subiectul real al articolului 🙂

De curind, unul dintre astrofizicienii mei preferati de pe net, Ethan Siegel, a lansat impreuna cu compania pentru care lucreaza o unealta foarte promitatoare care sa-i ajute pe cei care au dileme ca cea de care va vorbeam mai sus. Este vorba despre Trap.it.

Trap.it are in spate un AI foarte agresiv (din cite mi-a comunicat Ethan) care, pornind de la indicatiile pe care i le dai, este capabil sa invete repede cam care iti sint criteriile de filtrare a surselor si tipurilor de informatii pe care le cauti pe un anumit subiect. Te intereseaza ciupercile, creezi un “trap” (capcana) nou, intri in Discovery Mode, ti se intorc o multime de articole despre ciuperci, incepi sa citesti si zici ce-ti place si ce nu. Dupa ceva timp AI-ul incepe sa invete si incepe sa filtreze informatiile pe care ti le livreaza. Ulterior doar deschizi pagina alocata ciupercilor si primesti direct ultimele noutati despre ele, gata filtrate.

Pe linga criteriile tale, poti accesa categoriile deja create de cei care intretin site-ul, filtrate dupa criteriile lor. Daca ai incredere in ei, nu mai stai sa reinventezi apa calda. Daca nu, esti liber sa o iei de unul singur de la capat. Din experienta mea de pina acum, cel putin cele doua supra-categorii gestionate de Ethan (Health si Science) sint excelent intretinute si filtrate, informatiile la care am ajuns sint dense, consistente si credibile.

Evident, putem discuta ani in sir despre problema filtrarii, despre ce se pierde, despre pericolele pierderii, despre eficienta si corectitudinea AI-ului, despre ce invata el si cum invata. Toate aceste probleme sint valide. Pe de alta parte, Trap.it este doar o unealta. Utilitatea ei este la fel de mare cit este abilitatea utilizatorului ei de a se folosi de ea. Si e mai buna decit nimic.

Gata, m-am intins mai mult decit de obicei. Vi-l recomand. Intrati, faceti cont, experimentati. Merita folosit macar si pe post de agregator de stiri.

 

Despre stabilitate

Cind incerc sa gasesc o caracterizare succinta pentru anii dinaintea primului razboi mondial, anii in care am devenit matur, mi se pare ca formula cea mai pregnanta ce i se poate aplica este aceea de virsta de aur a statorniciei. In aproape milenara noastra monarhie austriaca, totul parea sa se sprijine pe temelii de granit, statul insusi fiind chezasia suprema a acestei trainicii. [….] Fiecare stia ce are si ce i se cuvine, ce este permis si ce nu. Toate isi aveau o norma, o masura si o pondere precisa.

[…] In aceasta induiosatoare convingere ca-ti poti imprejmui viata cu un zid (asigurari, renta viagera, asistenta medicala si sociala – nota mea) care sa nu prezinte nici o fisura in fata atentatelor destinului, se ascundea, in ciuda unei conceptii de viata intemeiate pe soliditate si modestie, un mare si periculos orgoliu.

[…] Noua celor de azi care am alungat de mult ca pe o fantoma din vocabularul nostru cuvintul “securitate” ne vine sa zimbim la iluzia optimista pe care si-o facea acea generatie orbita de idealism cum ca progresul tehnic al omenirii va aduce cu sine, neconditionat, un progres la fel de rapid in ordinea morala

(Stefan Zweig – Lumea de ieri; Editura Univers, 1988, pg.23-26)

Ar merita sa continuu cu citatele. Recomand cu multa caldura lectura cartii.

Privesc lumea lui Zweig ca pe o descriere a unei lumi ideale. Toti cei nemultumiti de lumea in care traim acum putem lua aceste prime pagini din “Lumea de ieri” sa facem din ele o platforma-program despre cum vrem sa arate lumea de miine. Totusi, lumea asta a murit. A existat si s-a pulverizat. Progresul tehnic nu conduce, in mod necesar, la ordine morala. Nici la stabilitate.

Omul obisnuit, prin constitutia sa psihica, are nevoie de stabilitate. Are nevoie sa stie ca miine dimineata pleaca la servici, ca miine seara se intoarce de la servici, ca atunci cind se intoarce isi gaseste sotia/sotul acolo, impreuna cu copiii. Are nevoie sa stie ca are doua zile libere pe saptamina si inca citeva, din cind in cind, de vacanta. Are nevoie sa stie ca banii de la banca sint ai lui si-i poate folosi cind vrea si cum vrea. Are nevoie sa stie ca dimineata rasare soarele si noaptea, daca e senin, se vad stelele. Avem nevoie sa fixam ca fiind cunoscute si predictibile lucrurile mari din viata noastra, cele asupra carora nu avem nici un, sau prea putin, control pentru a ne putea indrepta atentia asupra lucrurilor mici, personale si cotidiene pe care le putem influenta. Asa e, in linii mari, omul. Si e normal sa fie asa.

Problema apare cind acest om obisnuit uita ca, totusi, aceasta stabilitate este doar temporara, aparenta. Cind uita ca lucruri la fel de normale, dar in afara sferei lui de influenta, se pot petrece oricind. Oricit de dureroase in consecinte, oricit de absurde in forma, unele lucruri (concedieri in masa, crize financiare, razboaie) sint rezultate normale ale conditiilor ce le preced. De multe ori, prin ceea ce face in microcosmosul sau, omul obisnuit este chiar el o parte a problemei, tocmai prin faptul ca uita ca este o piesa intr-un angrenaj mult mai mare, aflat intr-un echilibru provizoriu si fragil, cu cicluri naturale. De ce este o problema aceasta uitare? Din doua motive, primul fiind deja enuntat, faptul ca actionind fara perspectiva, concomitent cu altii asemenea lui, poate fi parte din ceea ce a destabilizat sistemul. Al doilea motiv este acela ca omul obisnuit aflat intr-o asemenea uitare se trezeste surprins in fata catastrofei. Viata ii este intoarsa pe dos si nu are nici un mecanism de lupta dezvoltat anterior.

Sa ne gindim la parintii nostri (daca sinteti din aceeasi generatie cu mine). Erau destul de tineri in 89, nu aveau prea multi bani pusi deoparte. Si daca aveau, cei 4-5 ani de inflatie nebuna au decimat orice economie, cam toata lumea a pornit de la zero. Cind asta s-a terminat, s-a cam terminat si cu servicul bun la stat, o reminiscenta a timpurilor trecute, au aparut reducerile de personal si, mai rau, piata muncii a devenit foarte agresiva. Au aparut meserii complet necunoscute anterior, s-au cerut abilitati si experienta in domenii de care ei nu auzisera niciodata, iar meseriile vechi aveau din ce in ce mai putina cautare. Majoritatea nu au avut nici o sansa sa se mai adapteze. Cei norocosi si-au conservat pina la pensionare locul de munca pe care-l aveau si in 89, loc de munca ce, din pacate, nu le-a oferit nici o posibilitate de a isi asigura o batrinete ferita de griji.

E un lucru trist si un lucru ce afecteaza direct persoane foarte apropiate noua. Dar, in acelasi timp, este un lucru natural. Cauzele nefericirii lor, spargerea monopolului de stat, privatizarea si inflatia (aici e mult de argumentat si de catre persoane cu mai multe cunostinte in materie decit mine), au fost conditia parasirii unui sistem stabil, dar falimentar, o consecinta naturala a dorintei noastre de a renunta la comunism si dictatura.

Bun, bun, dar ce poate face omul obisnuit pentru a se feri de astfel de catastrofe? Nu poate trai intr-o stare de tensiune permanenta, vecina cu paranoia, nu ne putem cocota cu totii in virful piramidei politice internationale pentru a incerca sa o influentam sau macar sa fim preveniti.

Habar n-am! Nu cred ca exista un raspuns valabil pentru toti. Nu cred ca exista un tip de societate pe care am putea sa-l construim si care sa fie solutie la problema asta. Si nu am gasit nici la altii raspunsuri (exceptam de aici, evident, solutiile exaltat utopice). Cred, in schimb, in solutia individuala. Cred in cumpatare, de exemplu. (Mi se pare absurd sa ma arunc la cumpararea in rate pe perioada lunga a unui lucru, fie el si necesar, plecind doar de la premiza ca, desi acum imi este greu sa platesc ratele si nu am nici o rezerva, lumea in care traiesc este stabila si salariul meu o sa creasca in continuu). Mai cred in educarea permanenta, in extinderea abilitatilor in cit mai multe directii, in acceptarea de provocari in afara fisei postului, in mobilitatea intelectuala. Si cred mult in necesitatea pastrarii unei constientizari sanatoase a faptului ca traim intr-o lume fragila, o lume in care adevarurile acceptate, in intregime sau doar in parte, pot oricind sa se schimbe.

La toate astea as adauga, pentru asezonare, putina perspectiva istorica. Mai reduce din frustrare.

Inchei cu un alt citat din aceeasi carte:

Astazi, cind marea furtuna a spulberat-o de mult, stim pentru totdeauna ca acea lume a statorniciei a fost un castel din acelasi material ca si visele. Si totusi parintii mei au locuit intr-insa ca intr-o casa de piatra.

 

Idee :)

Tocmai mi-a trasnit o idee de proiect de lege pentru reglementarea manifestatiilor, mitingurilor si grevelor:

Art. 1. In fiecare oras se va construi/desemna un spatiu pentru desfasurarea protestelor, proiectat/selectat corespunzator.

Art. 2. Desfasurarea oricarei forme de protest cu mai mult de 3 oameni in afara acelui spatiu este interzisa si se pedepseste cu munca in folosul comunitatii.

Art. 3. Autoritatile sint obligate sa acorde autorizatia de desfasurare a protestului in maxim 5 zile lucratoare.

Art. 4. Persoanele vizate de protest, dupa cum reiese din cererea de autorizare depusa de protestatari, nu mai mult de cinci, sint obligate sa se afle la fata locului pe toata durata protestului. Pentru a se evita vatamarea acestora, ei vor fi izolati de protestatari, fara a pierde insa contactul vizual si auditiv cu acestia.

Art. 5. Pe toata durata protestului, accesul fortelor de ordine este interzis in spatiul de desfasurare a procesului, exceptie facind doar cazurile de forta majora (periclitarea sigurantei celor vizati de protestatari sau pericolul aparitiei violentei in masa). In cazul incidentelor minore, multimea va fi lasata sa se auto-gestioneze.

Art. 6. Participantii la protest nu pot parasi locul protestului pina la finalizarea acestuia, exceptie facind urgentele medicale, iar la final curatenia locului de desfasurare este de responsabilitatea protestatarilor.

Ei? Sustine cineva? E serios. Si nu, nu o sa generez o cauza/petitie pe Facebook pentru asta.

 

Prognoza meteo, Feynman si… o exemplificare superba

O explicatie pentru cei care se pling de lipsa de precizie a prognozelor meteo:

Of course the instruments of meteorology are physical instruments, and the development of experimental physics made these instruments possible, as was explained before. However, the theory of meteorology has never been satisfactorily worked out by the physicist. “Well,” you say, “there is nothing but air, and we know the equations of the motions of air.” Yes we do. “So if we know the condition of air today, why can’t we figure out the condition of the air tomorrow?” First, we do not really know what the condition is today, because the air is swirling and twisting everywhere. It turns out to be very sensitive, and even unstable. If you have ever seen water run smoothly over a dam, and then turn into a large number of blobs and drops as it falls, you will understand what I mean by unstable. You know the condition of the water before it goes over the spillway; it is perfectly smooth; but the moment it begins to fall, where do the drops begin? What determines how big the lumps are going to be and where they will be? That is not known, because the water is unstable. Even a smooth moving mass of air, in going over a mountain turns into complex whirlpools and eddies.

(El Cielo de Canarias / Canary sky – Tenerife from Daniel López on Vimeo.)

La cererea telespectatorilor pot include si o traducere in romana a textului. Filmul (recomand vizionarea in HD si full-screen) ar trebui, totusi, sa fie suficient. Altfel spus, crede cineva ca exista vreun calculator care sa calculeze cu precizie suficient de buna momentul in care va lovi urmatorul val digul de la 2 Mai, ce forma va avea el, cite picaturi se vor desprinde din el, ce dimensiuni si masa vor avea ele?

Si inca un citat din Feynman, despre limitele stiintei. Citat care ar putea servi drept raspuns problemei lui Vlad.

If you play chess you must know that it is easy to learn all the rules, and yet it is often very hard to select the best move or to understand why a player moves as he does. So it is in nature, only much more so; but we may be able at least to find all the rules. Actually, we do not have all the rules now. (Every once in a while something like castling is going on that we still do not understand.) Aside from not knowing all of the rules, what we really can explain in terms of those rules is very limited, because almost all situations are so enormously complicated that we cannot follow the plays of the game using the rules, much less tell what is going to happen next. We must, therefore, limit ourselves to the more basic question of the rules of the game. If we know the rules, we consider that we “understand” the world.

(Ambele citate sint din Feynman – Lectures on physics, vol. I)

Din fericire putem izola pe alocuri bucatele din infinita tabla de sah a universului si putem juca intre incepatori. Una peste alta, totusi, postarea asta este scrisa de pe un calculator, rezultat direct al teoriilor avansate ale fizicii; calculator care, de bine, de rau, se comporta destul de previzibil 😀 Ceea ce demonstreaza, Vlade (daca ajungi sa citesti), ca, desi imprecise si uneori cu rezultate dezastruoase, teoriile stiintifice nu sint chiar inutile. La fel si cu meteorologia. Poate ca nu ne poate spune cu precizie daca o sa ploua miine. Dar poate sa prevada suficient de bine directia de deplasare si evolutia unui uragan incit sa poata salva vieti. Doar uneori, din pacate.

 

Vai tigani, tigani, gipsies si gitani

Nici nu m’am trezit bine de dimineata si mi’am aruncat un ochi pe blogul Babelor Marx. Si acolo ce sa vezi? Rhetta a luat taurul de coarne si a dat cu el de gardul extremistilor. Nu fac aici critica postarii, cine e curios n’are decit sa arunce un ochi pe acolo. Insa nu m’am putut abtine de la a aborda aceeasi tema mai in stilul meu, tetrapiloctomie pseudo-academica.

Am luat’o intii usurel, de incalzire, cu niste statistici, am scris vreo 2-3 ecuatii, am obtinut niste rezultate, le’am mai integrat oleaca sa aiba sens, am facut o derivata si o histograma. Numerele folosite la calcul sint luate de la Agentia Nationala pentru Romi si se refera la referendumul din 2002. Date mai recente, desi am cautat asiduu, n’am gasit. Banuiesc ca multe nu s’au schimbat, poate doar cifrele cu potential mare de a fi afectate de criza economica. M’am axat pe 3 criterii: educatie, situatie ocupationala, conditii de trai. Din pacate n’am gasit nicaieri nimic despre venituri. Iata ce am obtinut:

Educatie: In 2002 erau romi: 0.09% dintre studentii (93.35% romani), 0.38% dintre liceeni (92.94% romani), 1.15% dintre cei de la scolile profesionale (91.15% romani). In conditiile in care populatia roma reprezinta 2.5% din populatia Romaniei, te’ai astepta ca acelasi procent sa se regaseasca si in impartirea pe etnii a celor care urmeaza o institutie de invatamint. Din pacate nu este asa. Vestea imbucuratoare este ca procente de peste 2.5% se gasesc la ciclurile gimnazial(3.20%) si primar(4.24%).

Situatie ocupationala: O prima problema ar fi aceea ca doar 22.90% din populatia roma din Romania este activa, in comparatie cu 41.59% in cazul romanilor. Apoi, doar 71.51% din populatia roma activa are un loc de munca (88.47% in cazul romanilor). Raportat la nivelul intregii populatii care are un loc de munca a Romaniei, doar 1.12% sint romi. In plus, 28.49% din somerii Romaniei erau romi in 2002 (11.53% romani), 32.75% din femeile casnice provin din familii rome (12.58% romance). Si cifrele defavorabile continua. Toate acestea sugereaza o situatie materiala precara, mult sub nivelul mediu din Romania (care oricum nu e prea ridicat).

Conditii de trai: Din statistici rezulta faptul ca majoritatea familiilor rome au in componenta intre 3 si 5 persoane. Aceste familii au locuinte cu o suprafata medie de 4-6 mp/persoana. In cazul familiilor de romani maximele se regasesc pe familiile formate din 2 sau 3 persoane iar suprafata locuita este de 14-16 mp/persoana in cazul familiilor cu 2 membri si de 10-12 mp/persoana la cele cu 3 membri. Doar 17.88% dintre gospodariile rome au apa rece in casa (54.17% dintre gospodariile romanesti), 9.16% au apa calda (44.68% romani), 12.42% au baie cu cada sau dus (50.41% romani) si 12.10% au closet in casa (48.71% romani).

Ce se poate deduce din statistici? Populatia roma este mai slab educata decit populatia romana majoritara, au mai multe persoane in intretinere, slujbe mai putine, somaj mai ridicat si conditii de trai mai proaste. Si se mai poate deduce faptul, evident de altfel, ca exista o problema de integrare a comunitatii rome. In mod normal, ar trebui ca 2.5% dintre studenti sa fie romi, 2.5% dintre liceeni, dintre someri, dintre casnice. Ei ar trebui sa locuiasca in case care ofera aceleasi conditii ca si casele celorlalti, cu suprafete similare. Si tot asa.

Bine bine, da’ care e problema? Unii dau vina pe istoria etniei. Ca si in cazul negrilor din America, romii din Romania au fost sclavi pentru o perioada foarte lunga de timp (4-500 de ani, functie de izvoarele istorice folosite pentru atestarea venirii lor). Romii, chiar si dupa eliberarea din robie, au fost si inca mai sint priviti ca cetateni de mina a doua. Aceasta duce la enclavizare, la construirea unei mentalitati de clan, la traditionalism exagerat, impiedica amestecarea cu populatia majoritara. Pe de o parte majoritatea ii refuza, pe de cealalta se creeaza mecanisme de aparare si supravietuire care au ca rezultat refuzul de a se deschide catre majoritate. Cercul nu poate fi decit vicios.

Altii dau vina pe educatie. Daca romii s’ar lasa educati, spun ei, problema s’ar rezolva. Dupa cum am vazut din statistici, exista un deficit educational in cazul etniei rome. Mi se pare totusi hazardata corelatia directa.

Vin inca unii si dau vina pe enclavizare si infractionalitate. Ideea ar fi ca retragerea in ghetto nu face decit sa perpetueze anumite modele comportamentale vetuste, o inertie la schimbare care pastreaza comunitatea prizoniera acelorasi greseli. Modelele deficitare, sub presiunea comunitatii prea strinse si prea ermetice, sint adoptate si repetate. Nu am statistici privind infractionalitatea, asa ca nu ma bag. Din proprie experienta stiu cite ceva despre enclavizare si tind sa cred ca ea exista.

De partea cealalta, reprezentantii romilor pun problema comunitatii pe seama discriminarii. Romii sint mai putini la scoli superioare pentru ca nu sint acceptati si pentru ca in timpul studiilor primare si medii nu li se ofera conditii egale de studiu, de unde rezultatele mai slabe. Dupa acelasi model, romii nu au slujbe bine platite si stabile pentru ca sint greu admisi si sint primii care sint alesi sa plece. Apoi suspiciunea permanenta.

Ce cred eu? Cred ca problema principala este incapacitatea comunitatii, in general, de a accepta ca exista o problema de adaptare a comunitatii rome la comunitatea majoritara. Recunoasterea publica actuala a problemei este alterata fie de scapari din friu a emotiilor, acuze, resentimente, porniri extremiste, fie de faptul ca este facuta cu jumatate de gura, parca de frica de a nu zgindari cuibul de viespi. Dupa mine, solutionarea problemei nu poate sa inceapa decit cu recunoasterea  ei matura si echilibrata.

Restul e studiu, suport, deschidere, empatie, cunoastere reciproca. Nu cred in fatalismul majoritar ca problema asta este eterna. La fel cum nu vreau nici sa dispara comunitatea roma. E prea bogata cultural, prea vie, poate chiar mai bogata si mai vie decit stie ea insasi.

 

Actiunea… manualul

Ei bine, am inceput sa string materiale pentru manualul de fizica despre care vorbeam in postarea anterioara. Grand projet, vorba lui De Gaulle. Ceea ce parea oarecum simplu in prima faza se dovedeste a fi mult mai complicat odata cu adunarea materialelor.

In mintea mea, ceea ce vreau sa fac pleaca de la citeva observatii facute de’a lungul anilor. In primul rind, majoritatea oamenilor urasc fizica atunci cind se lovesc de ea in scoala. Motivul, mi se pare mie, este ca lipsesc doua lucruri esentiale: o abordare adecvata si un suport atractiv. Ca mai toate stiintele, fizica este prezentata ca un fapt static, imuabil, fara istorie, fara genealogie. Convingerea mea este ca, in absenta explicarii contextului in care fizica s’a dezvoltat pina la ceea ce a ajuns ea sa fie in zilele noastre, singurii care se mai apropie de ea sint cei citiva nebuni pasionati care descopera, cum am descoperit si eu in adolescenta, frumusetea din spatele rigiditatii ecuatiilor.

Apoi este felul in care este prezentata. In toate cazurile intilnite de mine profesorii considerau ca telul contactului dintre elevi si fizica este capatarea abilitatii de a rezolva niste probleme-tip pentru a lua note mari la teze, extemporale si examene de admitere. Din fericire lucrurile s’au mai schimbat pentru mine atunci cind am ajuns in facultate, am intilnit citiva profesori extraordinari si lucrurile au capatat alta dimensiune. Din pacate multi nu ajung pina acolo, multi ramin cu imaginea creata in liceu. De aici convingerea ca, daca vrem sa facem ceva pentru a imbunatati situatia, trebuie sa facem asta la nivelul liceului.

Si, pina la urma, de ce e atit de importanta fizica asta? De ce am face si cel mai mic efort pentru a o intelege? Pai… e frumoasa 🙂 Apoi… descrie lumea in care traim, o face mai coerenta, mai inteligibila, mai putin aleatorie, ne ajuta sa intelegem de ce e greu sa impingem masina cu frina de mina trasa, se leaga de mai toate din viata noastra.

***

Initial ma gindisem la o abordare combinata, teorie si istorie. Teoria explicata cit mai accesibil, istoria povestita cit mai atractiv. Insa azi m’am speriat de partea cu istoria. Daca ma iau in serios cu asta, primul capitol, cel cu principiile mecanicii clasice ale lui Newton, o sa apara peste vreo 3-4 ani. Nu e bine. Strategia trebuie revazuta. Probabil o sa trec printr’o versiune beta care sa contina numai teoria cu explicatii si abia mai pe urma or sa vina bucatile de istorie. Problema este ca fara ele nu prea mai e farmec 🙂 Eh….  grea treaba.

Partea buna e ca nu ma grabeste nimeni. Si am ocazia sa fac acum ceea ce mi’ar fi placut sa pot face acum vreo 20 de ani. Numai ca atunci nu aveam internet si nu aveam nici Proiectul Gutenberg, nici Internet Archive si alte arhive similare. Si nici biblioteci sau librarii prea dotate.

Deci… la treaba. Va mai tin la curent cu mersul treburilor. Deocamdata am vreo 2-3 mii de pagini de parcurs :D, de cumparat un manual de fizica de a IXa pentru a vedea ce trebuie sa pun in al meu si de schitat strategia de abordare a proiectului.

 

Memorandum pentru presedinte

Curios din fire, am luat acum citeva zile Dilema Veche, cea care a venit impreuna cu ultimul numar din Foreign Policy. Dosarul numarului: “memorandum pentru presedinte”. Ceea ce vrea sa spuna ca au cerut citorva minti luminate ale neamului sa faca o lista de obiective marete pentru cel care va deveni presedinte al Romaniei in noiembrie 2009.

Grand project! vorba lui DeGaulle. Mi’a atras atentia din prima si am purces la citirea lui. Si mare mi’a fost dezamagirea. Imi cer scuze, stimabile minti luminate, dar creioanele domniilor voastre au asternut aceleasi banalitati pe care le insira politicienii nostri de ceva ani incoace, in exact acelasi stil. Ca Romania trebuie sa devina o putere la Marea Neagra, ca trebuie sa ne imbunatatim relatiile cu Moldova, ca ne trebuie mai multe autostrazi si trebuie, evident, sa facem ceva si cu Dunarea, ca e nasol cu Gazprom si Rusia in coaste.

Ok, de acord, sint idei importante, de luat in seama. Dar… nu neluarea lor in seama este problema noastra ci luarea ineficienta, nepotrivita, superficiala, demagogica. Mi’ar fi placut sa citesc la cineva ceva de genul: studiu de fezabilitate, invitat investitori straini (lista cu cei deja contactati sau usor contactabili/interesati), impact asupra aspectului X, plan de bataie. Mi’ar fi placut sa vad ceva concret, o propunere la obiect, o idee atit de fascinanta incit sa care dupa ea si investitori si public.

Sa va dau un exemplu de proiect in care Europa este pe punctul de a investi. Mult si pe termen foarte lung. Europa va acoperi 0.1% din desertul Sahara cu panouri solare care, in principiu, vor putea livra 100% din consumul actual de energie electrica al Comunitatii Europene. Alaturi de energie electrica, respectiva zona va crea umiditate, culturi, paduri, va imbunatati nivelul de trai al celor din tarile care vor gazdui proiectul, va ajuta direct la reducerea cantitatii de dioxid de carbon din atmosfera. Asta, stimabililor, este un proiect, o propunere. Cel care a venit cu ideea a avut intr’adevar viziune.

As vrea sa vad un studiu, unul serios, despre impactul a 2 autostrazi paralele care sa uneasca vestul Romaniei de Marea Neagra. Impact la nivel european, nu doar asupra masinilor noastre sau ale turistilor. Si cu studiul asta sa se duca domniile lor politicienii la coana Europa si la Nokia, Opel, Mercedes, Aprilia si la cine mai vor ei si sa le propuna un business. Sa le prezinte avantajele si sa ii convinga sa investeasca.

As vrea sa citesc despre cineva care chiar se opreste 1 an din orice altceva si e platit sa caute ce avem noi cu adevarat de oferit. Si sa faca un plan ca de mers la banca cu el pentru un imprumut. Nu mai vreau sa vad parerea unor oameni care s’au gindit 2 ore, la cerere, la un subiect, au aruncat 1000 de caractere in Word, si’au luat banii pentru colaborare si au plecat mai departe. Vorbe, vorbe! Nu ne’am saturat, oare, de vorbe?

 

Cartile care ne definesc

Scriam acum ceva timp despre felul in care m’a influentat Space Beagle a lui Van Vogt. De atunci ma tot gindesc la cartile din viata mea, despre ceea ce au adus ele in mine si despre ceea ce au furat ele de la mine.

Intimplarea, chiar o fi intimplare?, face ca in mijlocul meditatiei pe tema asta sa fi citit “Memoria vegetala” a lui Umberto Eco. Iata un citat frumos pe tema asta:

“Chiar daca stim ca adesea gresesc, le luam mereu in serios. Le cerem sa ne dea mai multa memorie decit ne permitem sa acumulam in viata noastra cea scurta. Nu ne dam seama, dar bogatia noastra in comparatie cu un analfabet (sau in comparatie cu un alfabetizat care nu citeste) consta in aceea ca el traieste si va trai numai viata sa, in timp ce noi am trait nenumarate vieti. […] Cu ajutorul memoriei vegetale a cartii ne putem aminti, pe linga jocurile copilariei noastre, si pe cele ale lui Proust, pe linga visurile adolescentei noastre, si pe acelea ale lui Jim in cautarea Insulei Comori, si tragem invataminte nu numai din propriile greseli, ci si din acelea ale lui Pinocchio sau ale lui Hannibal la Capua”.

Cartile mele m’au facut, intr’adevar mai bogat. Nu doar am invatat ceva nou sau un alt mod de a privi lucrurile, nu doar mi’am asezat sistemul de valori pe argumente mai solide decit mi’as fi putut construi de unul singur, nu doar m’am simtit confirmat sau, din contra, fortat sa ma revizuiesc. In plus, am avut in fata ochilor sute de modele de drumuri in viata, sute de roluri pe care le poti juca in viata, roluri din care poti sa alegi sau sa’ti construiesti din bucatele un Frankenstein propriu.

Si sute, mii de ore de bucurie pura, de frumusete de dragul frumusetii, de vraja si de vis.

De la Dumas, Zevaco si Feval am invatat despre prietenie si cavalerism, despre eroism si sacrificiu de sine. De la Hesse am invatat despre fascinatia turnului de fildes si despre lumea academica ideala, despre lupta cu lupul din tine, despre femeia compusa si eterna lupta dintre Dyonisos si Apollo. Papini m’a facut sa’mi doresc cunoasterea totala si m’a invatat despre riscurile ei.

Au venit apoi scriitorii SF, cu lumile lor ciudate dar vorbind, cu totii, despre adincimi prea putin sondate ale lumii reale. Herbert, Van Vogt, Zelazny… cita bogatie, cita imaginatie si, mai ales, cit de adinca intelegere a naturii umane. Am invatat prin ei sa’mi intorc privirea si spre in exterior, sa imbratisez umanitatea cu bunele si relele ei si sa inteleg ca este mai putin haotica decit pare si ca, furat de fascinatia descoperirii legilor dupa care se misca, devine mai suportabil sa traiesti in mijlocul ei.

Inevitabil, sint nedrept cu multi. Multi ar trebui sa fie pusi aici. Saul Bellow, Umberto Eco, Italo Calvino, Milan Kundera, Philip Roth, Salman Rushdie, Corneille, Hugo, Oscar Wilde, Saki, Lord Byron, Blake, Huxley… lista este enorma, spre marea mea bucurie, lista oamenilor care au facut ceva ce a schimbat viata unui personaj marunt pe care nici macar nu si l’au imaginat vreodata, nu si’au pus problema ca el o sa apara, matricea dupa care a fost turnat el cindva in viitor nici macar nu era posibil de intuit la acea vreme.

Oscar Wilde spunea in Portret ca atunci cind influentezi pe cineva, acesta inceteaza sa’si mai traiasca propria viata, el te traieste pe tine, devine o extensie a ta. In context, aceasta suna destul de rau. Privind in spate, cu toate amprentele acestea gigantice pe mine, cred ca nu a iesit ceva foarte rau. Ba tind sa cred ca a iesit atit de bine incit pot sa le spun “Va multumesc! Si sper sa lasati in continuare amprente.”