RSS

Category Archives: Cartea Cotidiana

Gaudeamus – prada de razboi – editia 2012

Inainte de toate, am o rugaminte. Sa faca cineva un pustiu de bine si sa mearga la organizatorii tirgului Gaudeamus cu o poza de-a mea, sa ma treaca pe lista de persona non grata. Nu am voie sa mai am acces la asa ceva. Veti vedea in curind de ce.

Mai intii prada. Pentru cine rezista sa citeasca toata lista am si ceva impresii de la vizita si o recomandare de lectura la cald.

Sa incepem cu cele “serioase”. M-am dus la Gaudeamus cu scopul precis de a mai lua ceva Lucian Boia. Stiam ca lanseaza ceva nou, citisem deja “Istorie si mit in constiinta romaneasca” (mda, ar trebui sa-mi inving lenea si sa scriu despre ea pentru ca merita). Asa ca m-am procopsit cu alte trei carti ale lui: “Mitologia stiintifica a comunismului”, “Romania, tara de frontiera a Europei” si “De ce este Romania altfel?”, toate aparute la Humanitas. Ultima, cred, este cea proaspat lansata. Mai erau citeva, dar cred ca este suficient pentru o singura vinatoare.

Apoi mi-am luat un Henry Kissinger, “Diplomatia” (aparuta la Editura All). Voiam de mult ceva scris de el, cam de cind m-am batut cu Noam Chomsky (ma rog, eu m-am batut cu el, nu si el cu mine). Am avut inca de pe atunci senzatia ca cei doi se afla cumva la poluri opuse ale perceptiei istoriei. Sint curios cum suna, mai ales dupa Isaiah Berlin si Raymond Aron (apropos de cei doi, s-au mai tradus inca doua dintre cartile lui Berlin, dar a trebuit sa le las deocamdata in raft, iar Raymond Aron a lipsit cu desavirsire de la tirg sau nu l-am gasit eu).

Gata cu serioasele.

Mi-am mai luat un Italo Calvino, “Cararea cuiburilor de paianjen”. Nu stiam de Calvino pina n-am citit Eco. Dupa ce am aflat de el, am citit tot ce mi-a picat in mina. Daca va plac semiologii care se joaca cu creierii vostri pentru ca va stiu butoanele, recomand cu multa caldura.

“Dubliners” al lui James Joyce, recunosc cu umilinta, l-am luat pentru ca era la super-oferta. Probabil va trece mult timp pina voi ajunge la el, mai ales ca am si “Ulysses” in biblioteca si inca nu mi-am facut curaj de el.

Apoi am mai adaugat inca doua piese la colectiile mele de suflet, un Huxley (“Island”) si un Norman Mailer (“The deer park”). Am citiva autori la care pur si simplu nu pot rezista tentatiei de a-i citi integral. Trebuie sa fac eforturi inumane sa ma desprind din vraja lor. (ultima oara era sa ma bata Andreea, deja citeam de vreo jumatate de an numai Philip Roth, eram deprimat din cauza lui si citeam in continuare cu insistenta).

Andreei i-am luat “A Spy in the House of Love” a lui Anais Nin. Aici nu comentez nimic pentru ca n-am citit nimic, o las pe ea.

Asaaa… mai rezistati? Ca eu mai am. Trei Leonard Cohen, ca tot m-a ravasit complet cu ultimul lui concert la Bucuresti. I-am gasit cele doua romane, traduse de cei de la Polirom, “Joaca preferata” si “Frumosii invinsi”, si unul dintre volumele de versuri, “Book of Longing” (din care am spicuit citeva poezii intr-o pauza de o tigare in timpul vizitei si abia astept sa ma scufund in ea. Mi-a adus mult aminte de Jacques Prevert, ceea ce nu poate sa fie decit minunat).

Am lasat la final, cu un scop anume, evident, cele trei volume SF, toate aparute la Millennium Press, doua colectii de povestiri, “Dincolo de noapte – 12 fete ale goticului” si numarul 5 din “Galileo”, si o nuvela, “Adrenergic!” a amicului Sebastian A. Corn. Cele doua colectii, trebuie sa recunosc, le-am luat pentru povestirile unei alte amice, Laura Sorin, aka Dreaming Jewel (vezi blog-roll) care atit s-a laudat cu ele ca n-am mai rezistat si le-am luat.

Acum vine recomandarea. Pentru ca, dupa cum spuneam, rezistenta mea, la atitea asalturi laudaroare, si-a atins limitele, am citit pe nerasuflate povestirea Laurei din “Galileo”, “O zi obisnuita dupa sfirsitul lumii”, pe drumul de la tirg pina la statia de autobuz, in autobuz, in timp ce deschideam usa de la bloc, in timp ce chemam liftul, in timp ce urcam cu liftul. Laura… daca citesti… superb! Pe bune. Mai vreau. Nu o sa ma apuc sa scriu despre povestire. Nu o sa spun decit ca este una dintre cele mai bune povestiri SF pe care le-am citit pina acum. Deci… luati-o, cititi-o! Cine nu vrea sa dea bani pe ea sa vina la o cafea sa o citeasca la noi.

***

Gata, am terminat cu cartile. Mai ramin impresiile. Cea generala este ca ma dor ingrozitor umerii, ca as mai fi cumparat inca de 3-4 ori pe-atit. Multe oferte, reduceri substantiale.

Din pacate, multa maculatura, foarte multa maculatura. Umberto Eco povesteste intr-una dintre cartile sale (cred ca in “Memoria Vegetala”) ca s-a apucat odata sa faca o lista cu “cartile obligatorii”, excedat de insistenta unuia sau altuia ca “cum? n-ai citit-o? e obligatorie!”. A luat toate cataloagele importante de carti de la momentul respectiv, a extras din ele toate cartile “obligatorii” de care auzise, exclusiv beletristica (orice ar insemna asta), si a obtinut o lista atit de lunga incit, daca imi amintesc bine, la un ritm de 3 carti pe zi ai avea nevoie de vreo 300 de ani ca sa le parcurgi pe toate. Ei bine, lista asta este doar o infima particica din ceea ce se publica, inclusiv in Romania, chiar daca toata lumea se plinge ca nu se mai vind carti.

O alta problema, aproape generala si ea, a fost aranjamentul complet absurd al cartilor expuse. Ori nu exista nici o logica, ori logica era de-a dreptul infantila. Am vazut la un stand, spre exemplu, memoriile Elenei Lupescu, seria cavalerilor a lui Ioan Dan, Biblia, Tora, o colectie de bancuri cu Bula si cartile lui Dan Puric. Toate pe o masa de un metru pe jumatate de metru. Si talmes-balmesul asta trona peste tot. Trecind peste “necuviinta” unor astfel de apropieri, poate ca este o sensibilitate personala, era imposibil sa te orientezi prin nebunia de acolo si sa selectezi doar rafturile care te-ar putea interesa. Aveai de ales intre a te uita la toate si a pleca iritat renuntind la tot.

Concluzia este ca editurile noastre, cu citeva exceptii, habar n-au sa organizeze un stand la o expozitie.

Despre maculatura “spirituala”, cam 40-50% din cartile de la tirg, nici nu ma mai obosesc sa scriu. S-a tradus Deepak Chopra, asta spune destul.

***

Cu toate ca m-am intins deja cam mult, trebuie sa amintesc si de cele 2 intimplari care, pe linga teancul de carti cumparate si povestirea Laurei, mi-au luminat ziua. Prima a fost chiar la intrare cind l-am vazut pe Neagu Djuvara care tocmai pleca. Intreg, senin. Probabil ca nu toata lumea imi intelege entuziasmul. Pentru mine a fost suficient pentru a ma invirti aproape 4 ore prin tirg cu zimbetul pe buze (in ciuda porcarioarelor povestite mai sus).

A doua s-a petrecut la standul Polirom unde Tudor Chirila (dada, eternul adolescent Tudor Chirila) dadea autografe inconjurat de pustoaice de la 12 la 40 de ani. Ma rog, treaba lui si a lor. Dar cind ma straduiam sa ma strecor prin nebunia care cuprinsese si aleea de linga standul cu autografe, din sens opus au aparut doi pusti, undeva intre 12 si 14 ani, bine imbracati, simpatici, siguri de ei fara a fi impertinenti. Unul dintre ei s-a uitat curios sa vada de ce stau atit de multe gagici ingramadite intr-un singur loc. Cind l-a vazut, printre femeile inghesuite, pe Tudor Chirila a exclamat: “Si asta s-a apucat de scris?”. M-a uns la suflet. Ii doresc un viitor frumos.

Gata!

Advertisements
 
8 Comments

Posted by on November 25, 2012 in Cartea Cotidiana

 

But but but…

De cind ma stiu, am fost mereu fascinat de povesti. Inca mai am acea reactie de copil care asteapta cu gura intredeschisa continuarea povestii, deznodamintul unei intimplari, intoarcerea de situatie, momentul in care balaurul va face acea unica mica greseala de care Fat Frumos va avea intelepciunea sa profite pentru a transforma un dezastru intr’o victorie. Si’mi plac cei ce spun povesti cu gindul la acel copil din fiecare cititor, cei care se joaca cu cuvintele, care inventeaza cu inteligenta lucruri fantastice. Imi plac cei care stapinesc atit de bine limbajul povestii incit sint in stare sa spuna fraze intregi in cuvinte necunoscute ascultatorului si, cu toate astea, sa’i transmita perfect mesajul.

Zilele astea m’am intilnit cu doi maestri ai povestii, Eco (Cimitirul din Praga) si Rushdie (Haroun and the Sea of Stories). E putin ciudat sa scriu despre cele doua carti sub umbrela aceleiasi postari dar le simt unite cumva oricit ar fi de diferite.

Haroun abia am terminat’o si inca sint sub influenta ei. Inca nu s’a desprins de mine, zimbetul calm pe care l’am avut pe fata tot timpul cit am citit’o inca mai e acolo. Mi s’a mai intimplat asta doar la Siddhartha dupa care am adormit linistit, unul dintre cele mai odihnitoare somnuri de vreodata. Despre Haroun nu prea se pot spune multe. Este una dintre acele carti care se traieste. Da, se poate povesti despre capacitatea incintatoare a lui Rushdie de a recombina sunetele acestei lumi, de a impleti intr’un singur manunchi povesti indiene, europene, americane, jingle’uri, stereotipuri verbale pentru a crea ceva nou. Se poate vorbi despre felul in care Salman Rushdie este chiar Rashid Khalifa care inventeaza pe loc povesti pentru fiul sau, se poate psihanaliza necesitatea regasirii mamei fugite de acasa pentru a avea un happy-end la povestire chiar daca se demonstrase ca exista “Plentimaw Fishes in the Sea”. Dar lucrurile astea, desi importante, sint secundare, sint pretextul pentru actul pur al povestirii.

Acum multi ani citeam una dintre acele povestiri intelepte hinduse. Un razboinic, cel mai impunator, cel mai puternic, cel mai bine antrenat… cel mai… urma sa plece la razboi a doua zi dar avea o problema, ii era teama. Pentru a scapa de teama l’a vizitat pe unul dintre acei misteriosi guru indieni cerindu’i sa’i dea o potiune, ceva, care sa’i rezolve problema. In loc de fiertura, acel guru l’a pus sa mediteze toata noaptea fixindu’si atentia asupra unui singur lucru, sa’si imagineze ca este un val. Dimineata razboinicul a plecat la lupta si a fost un val, un tavalug in calea caruia nu putea sta nimic. Asa este Rushdie in Haroun, o forta dezlantuita, un val ce nu poate fi zagazuit. Povestea trece prin tine si peste tine, te cucereste, te patrunde, te restructureaza. Sensul cuvintelor aproape nu mai conteaza in comparatie cu muzica lor, cu felul desavirsit in care urmeaza unele altora. Haroun este cartea unui vrajitor care a descoperit incantatia perfecta.

***

“Cimitirul din Praga” a lui Eco este din alta poveste. Desi amindoua sint povesti despre povesti, acolo unde Haroun vorbeste despre puterea tamaduitoare si eliberatoare a imaginatiei creative, “Cimitirul din Praga” ne spune despre cum se poate rescrie istoria pentru a justifica orice. Eco porneste de la o observatie relativ simpla dar pe care ne incapatinam sa o neglijam cu totii: chiar daca exista o Istorie, o (argumentabil) stiinta cu dovezi, demonstratii, fapte si metoda, in paralel cu ea exista o mare de istorii populare care, desi au viata scurta si sint complet lipsite de coerenta si credibilitate, uneori reusesc sa aiba o forta de justificare mai mare decit Istoria. Eco ne aminteste ca sintem fiinte rationale doar intr’o mica masura, ca ratiunea are nevoie de rabdare, timp si resurse pentru a delibera, analiza, filtra dovezile, lucruri care uneori se dovedesc a fi un lux pe care nu ni’l permitem. Mai ales cind vremurile sint tulburi, cind lucrurile se schimba foarte repede, cind actiunea este mai importanta decit justificarea ei.

Dupa 1984 a lui Orwell, cu al sau Ministry of Truth, dupa experienta fascista/comunista din secolul XX, tinzi sa crezi ca pentru a se rescrie in mod interesat trecutul este nevoie de un stat totalitar, de o forta de opresiune cu resurse practic inepuizabile si de un regim de teroare pentru ca asa ceva sa se poata intimpla. Sentimentul general este ca, atita timp cit individul este liber sa vorbeasca, adevarul va iesi intotdeauna la lumina. Si, probabil, chiar asa este. Teza lui Eco in “Cimitirul” este una dubla: pe de o parte, chiar si in situatia in care adevarul iese intotdeauna la lumina, uneori asta se intimpla prea tirziu, atunci cind consecintele neadevarului au schimbat deja realitatea, oameni au suferit, regimuri au cazut, populatii intregi au fost aproape rase de pe fata pamintului si, pe de alta parte, inca si mai rau, ca nu este nevoie de totalitarism pentru a rescrie, macar si temporar, trecutul, ca asta se poate intimpla chiar si intr’o societate normala in care oamenii sint suficient de liberi.

“Cimitirul din Praga” este, in aparenta, o carte despre istoria aparitiei “Protocoalelor Sionului”. O tema care, dupa cit se pare, il macina de mult timp pe Eco. Referinte la Protocoale apar mai peste tot (Pendulul lui Foucault sau Memoria Vegetala sint primele care imi vin in cap). Dar tema este doar un pretext. Cartea este despre intoxicare informationala, despre cit de usor este sa justifici nedreptati, sa propagi clisee. Este o carte despre PR si despre cum poate fi acesta folosit pentru a influenta mase de oameni si nu doar indivizi disparati.

De exemplu, stiind ca Eco isi scrie cartile dupa documentari indelungi si ca are obiceiul de a introduce fapte si personaje reale in povestile sale, am inceput sa caut pe net informatii despre oamenii si intimplarile din carte. Wikipedia sarea de fiecare data in ajutor cu articole generoase. Pe linga asta, Google intorcea zeci de raspunsuri care spuneau povesti similare despre ceea ce cautam, coerente cu toatele cu contextul in care apareau in carte respectivele personaje sau intimplari. Atunci m’a lovit revelatia: daca cineva poate profita atit de mult din acreditarea unei anumite idei incit sa justifice alocarea de timp si resurse suficiente, bazindu’se pe tehnicile de SEO, campanii, entuziasti voluntari, PR, orice idee poate fi acreditata. Poate nu pentru mult timp, poate nu in ochii oricui, dar poate sa fie intretinuta suficient de mult timp si poate ajunge sa aiba suficient de multi sustinatori incit respectiva idee sa aiba consecinte.

La limita paranoiei, poti sa spui ca insasi “Cimitirul din Praga”, avind in spate notorietatea lui Eco (mai ales in cercuri cultivate) si reteaua lui de distributie fantastica (este unul dintre cei mai vinduti autori contemporani), poate fi interpretat ca o intoxicare informationala. Daca este Eco mason? Sau poate evreu? Sau consilier de imagine al Guvernului Mondial?

Si totusi, pentru cititorul cu capul pe umeri, concluzia nu este paranoia, paranoia, paranoia. Cartea nu este o intrebare anxioasa “dar daca….” ci un demers de transparentizare foarte eficient. Ridendo castigat mores, sustinea Jean de Santeuil in secolul XVII. Eco urmeaza aceeasi cale. Ironia, ridicolul deznoada itele aparent prea complicate ale jocurilor politice si le reduc la ceea ce sint ele de fapt: lacomie, sete absurda de putere, mici mizerii umane, utilitarism folosit abuziv pentru a justifica sacrificarea arbitrara a individului. Nu, nu exista mari comploturi universale, nu exista un plan superior al jocului pe care numai cei alesi il pot intelege ci doar oameni care inventeaza povesti complicate pentru a ascunde mizerii marunte.

 
4 Comments

Posted by on April 26, 2011 in Cartea Cotidiana

 

Neagu Djuvara sau despre cum mi’ar fi placut sa invat istoria

Cartile bune, indiferent de subiect si mod de tratare a acestuia, se diferentiaza de celelate prin faptul ca iti deschid portile unor universuri noi. Parcurgerea lor te imbogateste, adauga fatete noi la viziunea pe care deja o ai asupra lumii si le reconfigureaza pe cele vechi. Unele carti lucreaza cu concepte mari, cu sensuri profunde, altele cinta in cheie minora dar nu mai putin importanta. Pentru ca, nu’i asa, pentru a avea rabdarea si deschiderea de a descoperi sensul vietii trebuie sa afli mai intii ca se poate zimbi in mii de feluri si cu mii de semnificatii, ca lacrimile pot curge din mii de motive, ca frunzele sint, pe de o parte, simpla, daca se poate spune asa ceva, victorie a viului asupra entropiei dar si simbol al renasterii perpetue.

“Saga Gradistenilor” a lui Neagu Djuvara este o carte buna. Nu este o carte de istorie, chiar daca a fost scrisa cu toata rigoarea demna de un tratat de istorie, chiar daca este rezultatul scotocelii de ani prin arhive si memoria altora. Nu este nici beletristica, nu este o istorie romantata, chiar daca lectura curge lin in ciuda ariditatii multor pasaje, citate din pomelnice sau documente administrative.

Saga Gradistenilor este o istorie scrisa in cheie minora si hitra. La 94 de ani, Neagu Djuvara este unul dintre acei aristocrati ai manierelor scapat de obsesia conventiilor si imaginii. Aceasta ii permite sa fie pe alocuri de’a dreptul scandalos fara a’si pierde eleganta. (Nu dau citate, ii las pe curiosi sa le descopere singuri. Merita) Pe alocuri mi’a lasat senzatia ca a fost contemporan cu toate cele despre care scrie, chiar daca lucrarea lui acopera o perioada foarte lunga de istorie (sec. XVI-XX), ca isi corecteaza amuzat si relaxat inaintasii intr’ale subiectului. Sint spumoase demonstratiile lui, nu mereu foarte convingatoare, cum ca un autor sau altul s’a inselat in privinta interpretarii unui text sau a cronologiei unor intimplari, punctul culminant fiind “sapuneala” pe care i’o trage rubedeniei sale Grigore Gradisteanu, “autorul acelui <<Nobiliaru Familiei Gradisteanu>>”, pentru snobismul de care a dat dovada.

In plus, pe fundalul aparentei lejeritati cu care trateaza principala tema a cartii, genealogia Gradistenilor, Neagu Djuvara urmareste in secundar o tema mai grea, aceea a rolului marii boierimi in istoria Tarii Romanesti. Aceasta a doua tema, desi prea putin urmarita si mai deloc cristalizata in cuprinsul cartii, a fost pentru mine si cea mai plina de surprize. Trebuie sa recunosc ca sint inca, la fel ca majoritatea romanilor educati in epoca comunista, prizonierul acelei istorii oficiale infestate de protocronism. Corupt de ideologia acelori ani, mosier, boier, burghezie au, din pacate, rezonante profund negative in mintea mea. Exceptindu’i, evident, pe fratii Buzesti si pe Soimaresti 😀 Tot din aceleasi surse, aveam convingerea ca boierii veacurilor trecute erau cumva de carton, masa de manevra la dispozitia vointei domnitorului. Care domnitor, cind se supara, pre multi ii popea.

Cartea lui Neagu Djuvara a reusit sa’mi deschida ochii asupra acestui prizonierat. Nu spun prin asta ca am inteles, in sfirsit, cum au stat lucrurile. Dar, cu siguranta, acum pot recunoaste ca habar n’am cum au stat lucrurile, o baza buna pentru a incepe sa studiez problema. Ideea unei mari boierimi cu vointa independenta de cea a domnitorului, functionind deseori pe post de contrapondere, de “parlament” in sensul britanic al conceptului, a fost si noua si fascinanta pentru mine.

Ramin doua frustrari la incheierea cartii. Prima ar fi ca, din pacate, istoria noatra veche este foarte slab reprezentata in texte. Saga Gradistenilor a stirnit o sete greu de potolit cu romantarile tirzii din cartile lui Sadoveanu sau Alexandru Mitru, Delavrancea sau Balcescu. Din pacate noua ne’au lipsit, cel mai probabil din motive teribil de obiective, un Machiavelli, un Dante, un Shakespeare, un Rablaise (si lista continua frustrant de lunga) care sa fie martori ai timpurilor si sa lase texte valoroase si coerente din care sa ghicim cum stateau lucrurile pe atunci.

A doua frustrare este legata de obsesia pentru propriul patronim. Citind la Neagu Djuvara despre cit de dificila i’a fost lui urmarirea unui arbore genealogic a unei mari familii boieresti, cu urme semnificative in documentele timpurilor, vazind cit de interpretabile sint chiar si in cazul lui acele documente, ma intreb ce sansa am eu, venind dintr’o familie modesta, sa’mi descopar originile. Singura sansa, probabil, ar fi raritatea numelui meu de familie si aria geografica relativ restrinsa in care aceasta a trait. Cine stie, poate imi voi gasi cindva curajul si resursele pentru a ma apuca de scormonit. Ce e sigur, Saga Gradistenilor mi’a intarit curiozitatea.

 
7 Comments

Posted by on November 14, 2010 in Cartea Cotidiana

 

Gaudeamus – prada de razboi

Unul din cele mai rele lucruri care i se poate intimpla unui “hirciog de biblioteca” ca mine este sa se duca la un tirg de carte. Deja putem lasa la o parte faptul ca multe dintre carti sint semnificativ mai ieftine decit in librarii, lucru imbietor in sine la cheltuiala. Problema este ca sint muuuuulte carti la un loc. Prea multe. Prea imbietoare. Cu greu, am reusit sa ma opresc la numai 9, asta in situatia in care am stat mai putin de 2 ore la tirg.

Iata prada de razboi (cu avertismentul ca sint in pasa de filozofie politica, deci sa nu va mire titlurile):

Pe primul loc e o carte pe care abia astept sa o incep si care sintetizeaza, cumva, temele interesului meu din ultimele saptamini: “Marii ganditori politici – De la Socrate pina astazi” scoasa de doi editori, David Boucher  (profesor de studii europene la Universitatea Cardiff) si Paul Kelly (profesor de teorii politice la London School of Economics). Ei o iau usurel de la Polis’ul grec, cu Aristotel si sofistii, trec pe la Toma d’Aquino si Machiavelli, prin Iluminismul rationalist, pe la Hegel, Marx, Engels si Nietzsche pentru a ajunge in contemporaneitate cu Rawls si Foucault (mai sint si altii dar nu aveam de gind sa copiez cuprinsul cartii). Una peste alta, deja ma maninca palmele sa o incep, mai ales ca este structurata nu doar pe ideea interpretarii viziunilor politice si filozofice ale acestor autori ci merge mai departe pina la exemplificare cu fragmente din lucrari, asezare in contextul epocii, prezentarea obiectiilor majore la respectivele teorii. Ma rog, ati inteles voi, abia astept.

Apoi urmeaza doi clasici, Aristotel (“Politica” si “Metafizica”) si Kant (“Critica Ratiunii Practice” si “Critica Facultatii de Judecare”). “Politica” lui Aristotel ma biziie de mult timp dar nu am reusit niciodata pina acum sa ma apuc de ea, asa ca n’am reusit sa rezist ofertei de la Paidea. “Metafizica” vreau s’o recitesc, prima intilnire s’a petrecut la o virsta, imi dau seama acum, mult prea frageda, atunci cind nu am reusit sa extrag esentele si m’am pierdut infantil in exprimari, limbaj, in ceea ce mi se parea mie atunci “ridicolul” teoriilor. Nu fiti rai, toti sintem prosti cind sintem puber-adolescenti. Cu Kant ma pregatesc sa’mi prind urechile, il las pentru perioade cu mai mult chef de contemplare si mai multa rabdare.

Asaaaa… apoi inca doi germani, Schopenhauer (“Despre Libertatea Vointei”) si Heidegger (“Problemele fundamentale ale fenomenologiei”). Pe’a lui Schopenhauer cred ca am mai citit’o in aceeasi tinerete revoltata dar nu am o memorie prea buna a ei, asa ca iarasi m’am lasat tentat de oferta Paidea. La capitolul Heidegger sint inca virgin, sper sa imi placa si sa reusesc sa o parcurg.

Ultimele 2 carti sint, in sfirsit, afara din domeniul celorlalte. Pe prima o voia Andreea si este o interpretare din perspectiva psihanalitica a lumii basmelor: “Vrajitoarea trebuie sa moara – Psihologia basmului” de Sheldon Cashdan. M’am uitat putin prin ea. In prima faza era sa o arunc inapoi pe stand pentru ca mi s’a parut puerila. Din fericire am descoperit ca ceea ce suna pueril era doar partea in care se povestea pe scurt basmul si se faceau citeva trimiteri la pasaje semnificative din el. Apoi vine partea “grea” in care se ia basmul la disecat in termeni psihanalitici. Daca nu ma credeti ca e serioasa, iata aici un titlu de capitol “Originile binelui: clivajul si Sinele” 🙂

Ultima carte este a unui prieten apropiat al lui Borges: “Dupa-amiaza unui faun” a lui Adolfo Bioy Cesares. Trebuie sa recunosc, atentia mi’a fost initial atrasa de titlu datorita coincidentei cu pasajul de balet pus in scena de Opera Romana, unul din spectacolele mele favorite (“Preludiu la Dupa-amiaza unui faun” de Claude Debussy inspirat de Mallarme). Apoi am vazut autorul, mi’am adus aminte de prietenia lui cu Borges, si mi’am spus ca nu pot trece peste 2 coincidente.

Cam atit a fost. E bine pentru un blitzkrieg, cred eu.

Lectura placuta imi doresc 😀

 
10 Comments

Posted by on November 29, 2009 in Cartea Cotidiana

 

L’homme pense, Dieu rit

Taman am realizat ca plimbarile mele prin strainatate, pe linga faptul ca sint ingineresti, au si o componenta de colindare culturala. Aeroporturile prin care am tot pierdut ore au, fiecare, un coltisor minunat cu carti de prin care m’am tot incapatinat sa ma aprovizionez. Au fost, pe rind, Aldous Huxley, Philip Roth, Norman Mailer si, mai nou, Milan Kundera (recunosc, ultimile trei Kundera nu le’am luat din aeroport ci din Paris si calatoria nu a fost inginereasca ci de vacanta).

Fiecare din plimbarile astea au insemnat o scufundare aproape obsesiva in scrierile unuia din cei de mai sus. I’am citit pina am ajuns la saturatie, pina nu am mai putut sa’i vad in fata ochilor, pina am simtit nevoia sa downloadez un SF usor si sa uit de ei pentru o vreme.

Ultimul pe lista, Kundera. Inca nu imi dau seama daca am ajuns la saturatie. O sa deschid si ultima carte pe care o am si o sa vad atunci.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc ci despre cit de mult mi’a placut Kundera. Nici nu stiu de unde sa incep. Poate de la faptul ca acum, terminind “L’art du roman”, am sentimentul ca nu am citit nimic pina acum. De fapt am citit, dar am ramas cu senzatia ca nu am inteles nimic din ceea ce am citit, ca mi’a scapat de fiecare data esentialul. Si am ramas cu intrebarea “de ce nu am citit cartea asta cind aveam 10 ani, inainte de a citi primul meu roman, sa fiu avertizat inca de la inceput in ce ma bag si ce trebuie sa caut?” (primul meu roman – Tarzan, Edgar Rice Burroughs). Cartea a aparut cam in acea perioada.

Apoi este “Jacques et son maitre”, prima lui carte scrisa in franceza. Bucuria scriiturii rezulta in bucuria lecturii. Spiritul jucaus al romanului francez initiat de Rablais, dus mai departe de Diderot, pierdut prin timp de scriitori mult prea seriosi preocupati de spleen si viitorul omenirii, recuperat mai tirziu de Kundera.

Au mai fost “Insuportabila usuratate a fiintei” si “La Lenteur”.

Citesc si imi vine sa’mi notez citate, ce mai conteaza ca am urit dintotdeauna fisele de lectura si pe cei care dau citate. Apoi imi dau seama ca as transcrie aproape toata cartea si ma abtin. Imi vine sa memorez pasaje si sa le transform in filozofie de viata, oricit de absurd mi se pare sa vezi viata prin ochelarii altuia.

Toate astea nu vor a spune decit faptul ca merita citit Kundera. Nu stiu cum sa o zic mai bine. Merita atit de mult incit as fi fericit sa pot impartasi asta si cu altii. Cine vrea si se descurca sa citeasca in franceza, sa dea un semn.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea deplorabila a acestei postari. Sint mult prea excitat de subiect pentru a mai avea rabdare sa’l scriu cum s’ar cuveni. Luati’l, va rog, ca atare.

P.S.2 Titlul postarii este citat din “L’art du roman” si este esenta romanului, dupa Kundera.

 
Leave a comment

Posted by on April 14, 2009 in Cartea Cotidiana

 

Space Beagle

Se pare ca postarea despre Darwin va trebui sa mai astepte putin, inca imi zburda multe idei contradictorii prin cap. Mai studiem, mai gindim si ne intoarcem.

Intre timp mi’am amintit si am inceput sa recitesc “The Voyage of the Space Beagle” a lui Van Vogt. Imi aduceam vag aminte, memorii care au deja aproape 20 de ani, ca mi’a placut mult si mi’am spus, daca tot am dat peste ea, sa o recitesc intr’un puseu de SF.

Ei bine, am constatat cu stupoare ca nu doar mi’a placut la vremea respectiva. Mi’am dat seama ca parte din personalitatea mea a evoluat datorita acelei carti. Mi’am dat seama ca abordarea mea profesionala este aliniata cartii asteia, ca modelele mele sint marcate de ceea ce scria Van Vogt in 1950.

Iata in mare despre ce este vorba (recomand calduros lectura, mai ales in varianta englezeasca):

1. Nexialism – stiinta imbinarii eficiente a celorlalte stiinte (ma rog, mai exista si alte substraturi ale nexialismului, de tipul tehnicilor de invatare sub hipnoza, dar ele mi se par subsidiare in cadrul discutiei de fata). Cei care ma cunosc si mi’au auzit opiniile de’a lungul timpului stiu ca sint foarte nemultumit de deficienta comunicarii interdisciplinare, ca stiintele “umane” nu se uita mai des peste gardul stiintelor “naturii” pentru a’i imprumuta din metode si invers (ex: o discutie lunga ar fi despre absenta oricarei structurari eficiente in cazul psihologiei care foloseste mai degraba aparatul speculativ/descriptiv/metaforic al filozofiei). In egala masura sint nemultumit de faptul ca eforturile/experimentele dintr’un domeniu al stiintei sint prea putin corelate cu rezultatele din alte stiinte.
2. Modelul liderului – cartea propune un model de lider “eficient” la care ader de multi ani (si nu stiam de unde vine pina mai ieri cind am reluat lectura). Este vorba despre liderul care nu vrea sa fie conducator (o idee similara am gasit la Frank Herbert in “Dune” in filozofia politica a Bene Gesseritului). Acel tip de lider care intervine eficient, doar cind este nevoie, care nu isi promoveaza persoana in scopul de a accede in ierarhie ci cel mult pentru a capata o pozitie de eficienta sporita la o eventuala interventie viitoare. Liderul care isi bazeaza deciziile pe cunostintele specializate ale celor din jur (fara a fi el insusi specializat), facind totusi alegerea finala pe principii care depasesc planul specializarilor individuale. Mai mult, liderul care in momentul deciziei finale are incredere totala in propria capacitate de reactie (pentru ca a experimentat’o si isi cunoaste superioritatea din acest punct de vedere in fata oricarui alt participant la actul decizional, nu pentru ca s’ar considera el principial superior).
3. Metoda de abordare a unei probleme – un alt lung sir de discutii pe care le’am purtat cu cei apropiati se refera la ineficienta “scenaritei”. Parerea mea este ca oamenii isi pierd prea mult vremea cu OZNurile, cu extraterestrii, cu ce va fi cind se va intimpla nu stiu ce, cu efectul legalizarii homosexualitatii, cu existenta mai multor dimensiuni sau simturi decit cele pe care le cunoastem acum, cu toate problemele astea care reclama o proiectie intr’un timp si un spatiu care ne sint complet inaccesibile. Explicatia mea? Pai, in primul rind, consumam energie in gol. Dar, mai important, pe linga energia consumata inutil, prin astfel de exercitii de imaginatie ne pre-formatam raspunsul la o situatie despre care nu avem nici o data. Si daca vom ajunge vreodata in situatia respectiva, in loc sa’i raspundem adecvat ii vom raspunde in conformitate cu proiectia noastra cea veche. Si cam asta face personajul lui Van Vogt, ramine neutru la speculatii anterioare fenomenului si raspunde curat la stimuli atunci cind ei apar. In plus, am constatat ca am imprumutat de la el si metodica in sine: orice problema are o cauza eficienta, daca ai gasit cauza eficienta si o interoghezi corect ai toate sansele sa rezolvi si problema. Asta in contradictie cu abordarea clasica in care ori se incearca inghesuirea problemei intr’unul din cazurile cu rezolvare cunoscuta, ori, si mai rau, se interogheaza cauze minore sau chiar efectele.
Una peste alta, m’a bucurat sa descopar ceea ce a facut o parte din mine sa fie ceea ce este. Si o recomand si altora pentru ca am sentimentul ca m’a facut mult mai bun decit as fi fost fara ea.
 
Leave a comment

Posted by on February 16, 2009 in Cartea Cotidiana

 

Bulevardul Kafka Nr. 21

Dacă tot le-am luat, am zis să le şi citesc. Că stau acolo, în bibliotecă, stivă, în ordine şi în culori frumoase, dar necitite. Colecţia Cotidianul… visul oricărui înrăit al lecturii low-budget. Ei bine, cartea saptămînii mele trecute a fost „Fetiţa şi ţigara”, a lui Benoît Duteurtre.

Mă uitam că Ioan T. Morar nu i-a putut scrie o cronica, cît de cît, pentru că era pro-tabagism. E nedrept, cartea asta nu este despre tutun. Ma rog, este, ca pretext. Dar e cam tembel sa o rezumi la doar atît.

Probabil că ar trebui să mă feresc de cuvinte mari, dar cartea asta mi se pare, într-o anume măsură, oglinda sfîrşitului de secol 20 civilizat. Şi, pentru că nu se putea să se oprească doar la el, şi a începutului de 21. Political correctness, reality show, mass-media presînd asupra cazurilor spectaculoase din curţile de justiţie, memoria revendicativă, agresivitatea societăţii atunci cînd vine vorba despre protejarea mediului şi a copiilor… toate sînt aici, listate, comentate şi criticate cu mult of de către un intelectual excedat de ritmul accentuat de stupidizare a occidentului.

Pe vremea cînd citeam Castelul lui Kafka aveam totuşi senzaţia că lumea pe care o descria este improbabilă, că natura umană ar trebui să fie puternic distorsionată pentru a ajunge la acea atmosferă de extremă suspiciune şi apăsare. Asta m-a salvat, oarecum, de la o vajnică depresie. Nu spun că Duteurtre este un nou Kafka. Cartea lui e mai degrabă o poveste decît un roman, un fel de anti-fabulă care, din perspectiva scriiturii, se salvează printr-un final tragic, contra curentului happyendist. Nu e scrisă de un mare scriitor, dar pune nişte mari probleme. Ceea ce scrie el este plauzibil şi îngrozitor de probabil. Şi ţi se ridică părul pe ceafă atunci cînd întîlneşti acele figuri de poliţişti, procurori şi judecători cu aer de închizitor, dispuşi la o prea rapidă uitare a prezumţiei de nevinovăţie, a nevoiei de dovezi în condamnarea cuiva, doar pentru că „copiii nu mint niciodată”.

Ma rog, pe mine m-a afectat. Şi mi-a adus aminte de cîteva teme mai vechi de meditaţie la care probabil ca voi reveni în curind, acum că au fost retrezite. Sper să o citească cît mai mulţi şi să deschidă ochii la avertismente. Poate asta o să mai oprească şi avîntul anti-tabagiştilor, să mai ramînem şi noi, fumătorii, cu un loc, două, în care să ne exercităm liniştiţi viciul ucigaş :))

 
2 Comments

Posted by on February 14, 2008 in Cartea Cotidiana