RSS

Monthly Archives: May 2009

Egipt

Inca o tara, inca o lume, inca o cultura. Damietta, Egipt.

Ma tot intreb de ceva timp de ce, in majoritatea locurilor prin care am ajuns nu ma simt in largul meu. Ceva din atmosfera locului ma face sa ma trag in spate si sa nu incerc tot ceea ce as putea incerca. Evident, pierd multe in felul asta.

Ma simt aici asa cum imi imaginez ca s’ar simti un francez la Chitila. Locul nu e lipsit de farmec dar nu suficient cit sa ma faca sa o apuc pe unde vad cu ochii. Oamenii par in regula, dar ceva din felul in care sint, se poarta, amenintarea din tonul necunoscut al vocilor, absenta unui companion ma fac sa privesc orice mica plimbare ca pe o mica aventura cu final potential nefericit.

In plus, nu stiu “ce se face si ce nu”. Acum vreo 2 zile stateam de vorba cu o americanca in Cairo, la restaurant. O analizam si mi’am dat seama ca se purta ca la ea acasa. Nu ca ar fi fost familiarizata cu locul, doar ca se purta de parca ar fi fost in New York, intr’un restaurant mai exotic. Putin circumspecta cu mincarea si obiceiurile ospatarilor, dar atit. Mi’am dat seama ca nu vede cu aceiasi ochi lumea asta. De fapt, in afara de exotismul strazii, al piramidelor, al palmierilor si Nilului, nu cred ca mai vedea mare lucru. Probabil o ajuta si faptul ca era impreuna cu un grup mai mare.

Dar nu pot ocoli o intrebare evidenta: sint eu de vina sau orice om atent la ceea ce se intimpla in jur simte aceleasi lucruri cind este singur in astfel de conditii? Ar fi interesant de aflat si alte opinii.

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on May 22, 2009 in Uncategorized

 

On the road again

Inca o plecare, o ruta noua: Bucuresti-Istanbul-Cairo. Hehe, in seara asta vor fi doua premiere, una importanta, alta marunta, contextuala, dar premiera si ea. Voi dormi pentru prima oara in Cairo, voi dormi pentru prima oara la Hilton (va las pe voi sa decideti care a fost aia importanta si care aia marunta).

Urmeaza Damietta, Hotel Casablanca. Deja ma astept sa il gasesc pe Rick la bar, sa imi ofere un pahat, “on the rocks” (Rick, damn it, you know me well, keep the rocks for the sissies).
Dar inca nu am ajuns acolo. Deocamdata, Istanbul. Prima intilnire, prima impresie: nu tocmai prietenos. Asta e. Daca purtam tricoul cu numarul 10 si scria Hagi pe el probabil ca ar fi fost altfel.

A doua intilnire a fost salvatoare. Dupa dezamagirea de la Otopeni de a descoperi ca nu exista la standul de carti nici un titlu in alta limba decit romana, Stanbulul mi’a readus sperantele. Ciudat, am vazut pina si un Rushdie in raft. Ceva mai inocent, mai cuminte, nu versete.
La ce nu am rezistat de data asta? Inca un Philip Roth – “Reading Myself and Others” – pentru a compensa faptul ca “Les Testaments Trahis” ale lui Kundera sint pe terminate. Deschizind la intimplare (pe la pagina 5), am descoperit ca Roth este si el pasionat de Saul Bellow, pasiune pe care o impartasim (acum ceva timp spuneam cui avea rabdare sa ma asculte ca Philip Roth este Saul Bellow’ul sfirsitului de secol 20).

Apoi am descoperit in raft cartea lui Bernard Lewis – “The Muslim Discovery of Europe”, citind printre citeva rinduri, o carte mai degraba academica, un studiu amanuntit si documentat al reflectarii culturii si societatii europene in mentalul musulman. (“Turning the traditional focus of Western scholarship on its head, Professor Bernard Lewis […] examines the source and the nature of Muslim knowledge of the West”).

Dat fiind faptul ca tocmai am luat’o pe panta Salman Rushdie, convins de conferinta lui de la Google pe tema ultimei sale carti (“The Enchantress of Venice”), carte in care vorbeste tocmai despre aceasta inversare de perspectiva, dimpreuna cu faptul ca intotdeauna m’am intrebat cum ar descrie Sinan-Pasa batalia de la Calugareni, mi s’a parut un punct bun de plecare, asa ca nu am iertat’o. Sper sa ma ierte, in schimb, Andreea pentru astfel de excese (Hey, baby, why making money if not for spending them? :)))

O ultima dezamagire la Istanbul. Reteaua wireless nu merge. Cel putin nu la mine. Asta e, o sa public asta cind ajung la Cairo. Nu moare nimeni.

P.S. Aproape uitasem, cum am putut? Doua surprize mai mici care se anuleaza reciproc. In aeroportul din Istanbul nu se fumeaza. In schimb am mincat aici cea mai buna “fajitas” din viata mea. Merita sa vii aici numai pentru asta (intrati in zona de imbarcare si cautati “Greenport”. Dupa ce o gasiti, comandati fajitas si un Efes draught mediu).

 
Leave a comment

Posted by on May 20, 2009 in Uncategorized