Se intimpla, destul de des, sa ma asez impreuna cu Andreea, si sa luam la puricat, pe indelete, diverse lucruri pe care le vedem in jur. Ies de aici discutii lungi si faine, insotite uneori de un Merlot sau de o bere, mai aplicam ceva din bruma de psihologie pe care am achizitionat’o de’a lungul timpului, cadem in rautati si birfe… deh, ca’ntre oameni. Uneori chiar ma intreb daca nu o sa sfirsim, peste ceva ani, ca Martha si George din “Who’s afraid of Virginia Wolf” sau ca Statler si Waldorf, cei doi mosuleti din Muppets.
Unul dintre subiectele predilecte ale ultimilor ani… barbatii din ziua de azi.
O intimplare de ieri de la City Mall mi’a reamintit de subiect. La casa la KFC, cumparasem aripioare si crispy strips. Deodata, in stinga mea apare o familie. Tatal, mama si o fetita de vreo 5-6 ani. Imbracati ok, de vara, aia mica frumusica si aranjata, deh, familie normala ai zice. Ei bine, nu a fost chiar asa. Ma trezesc cu fetita care se repede la portia de aripioare, pune mina pe una dintre ele si striga ca ea d’alea vrea. Ramin putin blocat, ma deranjeaza dar stiu ca nu e vina copilului, asa ca nu reactionez. Povestea se repeta de inca doua ori. Enervat de lipsa de educatie a copilului privesc masculul in ochi asteptind o reactie. Surpriza! Ochi goi, urlete isterice la aia mica, amenintari cu ruptul din bataie, lipsa oricarei intentii de a’si cere scuze, de a se oferi sa inlocuiasca portia de aripiare in care plodul isi lasase bacteriile. Nici macar o infruntare din priviri, a la Clint Eastwood, “what? feel lucky, punk?” Nimic. Doar urlete isterice la copil. Nici macar nu a schitat un gest de a o trage mai in spate, sa nu mai aiba acces la pretioasele mele picante.
Asa mi’am adus aminte de intrebarea mea si a Andreei: unde sint barbatii de altadata? Barbatii aia aspri, autoritari, puternici, maturi, intelepti. Barbatii aia care, zice povestea, ofera sentimentul de protectie de care femeia are atit de multa nevoie. Pai nu prea mai sint. Vad in jur doar barbati-femei sau barbati-copii. Fie nu stiu sa’si asume autoritatea, fie nu stiu sa’si asume maturitatea. Pentru ca asta e, pina la urma, o asumare de rol. Barbatii nostri fie au fost emasculati fie inca nu le’au coborit si refuza sa le lase sa coboare.
Am in minte imaginea tatalui meu. Un barbat departe de a fi dur, cald si bonom mai tot timpul. Cu toate astea inca mai am in memorie momentele in care inghetam cind citeam in privirea lui faptul ca nu e in regula ceea ce fac. Ideea ca ma va privi in felul acela cind va afla ce am facut era suficienta pentru a ma face sa renunt la porcarioara pe care tocmai o puneam la cale. Evident, asta nu m’a oprit de la a face o multime de timpenii, dar autoritatea era acolo. Si nu este singurul exemplu al copilariei mele. Multi dintre barbatii printre care am crescut erau asa, era ceva firesc de asteptat de la ei.
Nu cred in imaginea barbatului macho, debordind de testosteron si gata sa’si puna pumnii in slujba oricarei cauze, oricit de minore. Dar cred ca implinirea unui individ trece prin asumarea a ceea ce este, barbat sau femeie, cu toate consecintele care decurg din aceasta asumare. Mai mult, barbatii-barbati sint mult mai frumosi decit barbatii-femei sau barbatii-copii. Valabil, in oglinda, si pentru femei.
Mda… probabil ca e o chestie de evolutie a speciei. Probabil in citeva zeci de ani se vor face niste locuri speciale, pe sistemul zoo, in care vor putea fi admirate ultimele exemplare de priviri hotarite, zimbete calme si calde, atitudini degajind forta si hotarire. Sper sa li se puna si niste femei pe masura alaturi, poate reusesc sa perpetueze gena.
