RSS

Category Archives: Politice

Noi si ei. Sau despre paie si birne.

Intimplarea face ca manifestatiile din ultimile zile sa fi coincis cu citeva alte intimplari ceva mai private (cel putin o parte dintre ele). Mi-a fost imposibil sa nu fac legatura intre ele, sa nu le privesc in oglinda.

Despre Piata Universitatii si miscarile similare din alte orase n-o sa spun prea multe. Esenta mi se pare faptul ca ele au ajuns sa exprime, sub fatete din cele mai diverse, nemultumirea romanilor cu actuala stare de fapt, in special atunci cind vine vorba despre politica. Poate cel mai elocvent slogan a fost cel cu “PDL=USL=MIZERIE”. Treburile Romaniei au fost si sint prost/neglijent/fraudulos gestionate de un grup restrins de politicieni si acest lucru nu mai este acceptabil.

De partea cealalta, cele citeva intimplari/observatii despre care vorbeam:

– povestea lui Vlad Stroescu despre biciclisti si soferi/taximetristi o puteti citi la el pe blog

– dus acum 2 zile 3 sacose de reciclabile la tomberoanele dedicate din intersectie, ocazie cu care am observat doua fenomene. Primul, a oprit tramvaiul in statie si din el a coborit un puhoi de lume. Jumatate din cei care au coborit au traversat strada pe rosu blocind traficul in toata intersectia (oricit de nesimtit, nu vad nici macar un sofer de Bucuresti in stare sa treaca cu masina peste 20 de oameni). Al doilea, in timp ce separam cu grija reciclabilele, fiecare in tomberonul potrivit, un nene a venit relaxat si a aruncat o sticla in cel dedicat plasticelor. Care sticla, atunci cind a ajuns la fundul tomberonului, s-a lovit de o alta sticla, semn ca nu era prima care ajungea acolo.

– in drumul spre reciclare am trecut prin fata sediului PNL de la poalele blocului in care locuiesc. In fata sediului, ca in multe alte dati, tineri PNListi iesiti la o tigare (deh… nu mai e civilizat sa fumezi in interior, sa-i deranjezi pe altii). Care tigare, ajungind ea doar chistoc, a fost aruncata pe jos cu toate ca la 2 metri mai incolo se afla un cos de gunoi. Gol. M-am uitat cu atentie.

– zilele astea Andreea a avut surpriza de a fi tratata ciobaneste de patronul firmei de hosting pentru simplul fapt ca si-a exprimat pe Twitter dezamagirea de a avea blogul picat o zi intreaga din cauza unei erori tehnice a celor de la hosting. Despre asta vor urma amanunte intr-o postare viitoare, merita totusi mentionata reactia respectivului patron din momentul in care l-a anuntat ca vom renunta la colaborare: “Drum bun si cale batuata,Noi nu suferim.” (citatul este exact, inclusiv greselile de ortografie si punctuatie)

– tot zilele astea, tot Andreea, a avut surpriza sa descopere ca ani de zile, cheltuind sume destul de importante de bani, si-a facut analize medicale de forma. Ajunsa in sfirsit la un medic demn de numele asta, a constat ca este intrebata cu uimire: “cum, dar analizele astea nu ti le-a mai recomandat nimeni? nu ti-a mai povestit nimeni in amanunt despre problema asta si ailalta? n-a mai observat nimeni ca ai problema asta si, dupa cum arata, e destul de veche?”. Sa ne intelegem, pina acum n-a fost la cabinetul din coltul ulitei din Cucuieti, ci la clinici cu nume sonore si medici ce se dau importanti. Atit de importanti incit tu, nespecialist, nu ai alta sansa decit sa-i crezi.

Linga astea puteti adauga eternele nesimtiri din trafic, galagia de prost gust si tembel alarmista din mass-media, idiotii care urineaza pe peretele blocului sau, si mai interesant, pe husa motocicletei, vecinii exasperanti care si-au luat ciine dar nu stau cu el acasa si potaia latra/schelalaie in continuu cit lipsesc ei (17 ore in continuu, pe ceas, fara nici o exagerare) si tot asa.

Pai… daca pun cele doua lucruri fata in fata, nu iese tocmai bine la socoteala. Nu poti sa ceri fara sa dai. Sau poti, dar nu prea meriti sa primesti. Romania nu e doar problema lor, e si problema noastra. M-a bucurat sa aflu de la Vulpoi ca unul dintre sloganurile Pietei Universitatii a fost “Singura solutie/Propria evolutie”.

Stiu ca e deja un cliseu si, ca orice cliseu, si-a pierdut forta si credibilitatea, dar trebuie sa ne reparam mai intii pe noi. Noi, astia mici de pe strada, de la birou, din cutiile noastre de chibrit meschine pe care le-am mostenit de la comunisti. Trebuie sa invatam politetea, zimbetul amabil, rabdarea inteligenta, respectarea regulilor de dragul ordinii si eficientei, nu de frica pedepsei, curajul de a ne revolta inteligent si civilizat atunci cind regulile sint absurde, capacitatea de a dialoga, de a negocia, de a ajunge la un compromis rezonabil. Altfel, chiar si daca ne cadoriseste Pronia Cereasca cu un set perfect de conducatori, tot n-ajungem nicaieri. Eventual ii stricam si pe ei.

In loc de concluzie… singura solutie, propria evolutie (multumesc Vulpoiule pentru asta).

Advertisements
 
25 Comments

Posted by on January 19, 2012 in Politice

 

Despre ineficienta birocratica

Incep prin a spune ca nu sint adeptul infocat al informatizarii cu orice pret. Poate ca am citit mult prea multe SFuri, poate ca mi’am umplut creierul cu prea multe imagini apocaliptice in care individul uman poate fi urmarit in orice aspect al vietii sale, in care devine dependent de masinile din jurul lui. Totusi, exista un lucru care imi displace profund, rutina. Mai ales cind vine vorba despre cifre, actiuni etern repetitive care implica cifre si litere, mereu dupa aceleasi patternuri, in aceeasi structura, fara nici o modificare de substanta. Cifre dupa cifre dupa litere dupa alte litere. Si imi displace aproape la fel de mult sa vad lucruri facute de mintuiala, lent, gresit, cu cifre si litere de catre oameni pe care doar citeva lectii de utilizarea calculatorului ii desparte de eficienta.

Am un fel de motto in viata atunci cind vine vorba despre rutina cu litere si cifre: “daca nu pot sa scriu intr’un timp rezonabil un program care sa faca in locul meu acea munca, mai bine nu ma apuc niciodata de ea”.

Peste toate astea s’au asezat ani de observatii personale si multe discutii cu oameni care au povesti din lumea birocratiei romanesti. E un subiect la moda, acum ca a venit criza. Concluzia este ca pierdem enorm de multi bani si timp (alti bani) pentru ca ne incapatinam sa facem cu abacul, in continuare, ceea ce se poate face foarte simplu cu un calculator programat inteligent.

Romania se lauda cu una din cele mai educate clase de ITsti din lume. Programatorii nostri lucreaza pentru companii mari sau pentru propriile companii care fac profit sau sint free-lanceri de succes. Am in jurul meu multe exemple de genul asta. Unii sint afectati de criza, e adevarat, dar ceea ce ramine este ca sint oameni de valoare care pot face lucruri incredibile. In acelasi timp, birocratia romaneasca lucreaza cu programe facute pe genunchi de firme fantoma, programe care au costat sume enorme. Este incredibil faptul ca in secolul XXI, cind o naveta spatiala poate ajunge complet automat in spatiu, intr’un birou din Romania un functionar sa se lupte cu bug’urile complet idioate ale unei aplicatii absolut banale.

Hai sa nu ne gindim la navete spatiale, poate ca e prea mult investit in ele pentru a fi un termen de comparatie potrivit. Sa ne gindim la multimea de jocuri tembele pe care functionarii le joaca in loc sa’si faca treaba. E mai multa algoritmica intr’un soft de tip Solitaire decit intr’un program de contabilitate. Si nu doar ca e banal sa scrii un software de tipul celor folosite de birocratii nostri, mai si exista sute de solutii solide pe piata, solutii gata de a fi adaptate oricaror nevoi birocratice.

Las la o parte din start ideea de rea-vointa si furt. Stiu, este primul lucru care vine oricui in minte. Dupa cum obisnuia sa’mi spuna profa de mate, nu ne intereseaza solutiile banale. Lasind asta la o parte, daca politicienii nostri vor solutii reale pentru eficientizarea administrarii statului si reducerea cheltuielilor, asta este una dintre ele. Programe scrise cu simt de raspundere de catre programatori adevarati, unii dintre acei programatori cu care ne laudam peste tot. Departamente intregi pot fi reduse la 3-4 oameni care stiu sa minuiasca acele programe. Lanturi intregi de aprobari pot fi inlocuite cu verificari automate, obiective si impartiale, incoruptibile.

Stimati politicieni, ati interactionat vreodata cu solutiile software ale unei companii private serioase? Intri pe site la o banca, te conectezi, iti platesti toate facturile, faci cerere pentru un card si ti se spune daca e ok si cind si de unde sa’l ridici. Sau iti faci un depozit nou, vazind toate datele despre dobinzi si alte avantaje. Compania de telefonie mobila, daca ai uitat sa’ti platesti factura, iti trimite automat un SMS. Site’urile aeroporturilor, pe linga faptul ca iti raporteaza cu precizie de secunde situatia zborurilor curente, iti permit sa’ti cumperi pe loc bilet practic oriunde si oricind, ba chiar sa’ti obtii si cartea de imbarcare. Asta inseamna eficienta. Asta inseamna reducerea cheltuielilor, a frustrarilor, a timpului pierdut.

Evident, asta va insemna si faptul de a obliga un numar mare de oameni sa renunte la confortul unui loc sigur de munca si sa se arunce inapoi in viltoarea pietei muncii. Dar stiti ce? Cred ca le’ati face un bine si lor scotindu’i din letargie. Eu unul nu cred ca un om poate fi fericit completind formulare inutile o viata intreaga. Si cred inca si mai putin ca alegerea lui de a completa acele formulare ar trebui platita din banii, timpul si nervii mei.

Mda, stiu, oarecum inutil demersul meu de a scrie asa ceva aici. Da’…. cine stie… poate o da cineva din greseala si pe aici.

 
Leave a comment

Posted by on May 26, 2010 in Politice

 

Inevitabil… violet

Timp de vreo 2500 de ani, daca incepem sa numaram doar de la Socrate, Europa s’a straduit sa construiasca o metoda solida de descriere a realitatii. Am pus, incet, incet, bazele logicii, am inventat matematica, calculul diferential, am vorbit despre epistemologie, despre teoria falsificarii si paradigma rationala. E drept, metoda la care am ajuns acum inca mai lasa pe dinafara, pe ici, pe colea, citeva lucruri, unele chiar esentiale, dar, in mare, viata europeana s’a reformatat pornind de la ratiune.

Tot cam de pe atunci ne gindim si la democratie. Am trecut prin bucata noastra de istorie bizara in care democratia nu si’a avut locul, dar, una peste alta, ne’am straduit sa ajungem intr’o situatie in care individul sa nu mai fie sclavul arbitrarului, sa poata decide pentru el insusi, sa’si poata spune parerea, sa’si duca viata dupa cum il duce capul, cu restrictii minimale. Mai mult, am ajuns sa facem obiect al mindriei faptul ca, rezultat al ratiunii si democratiei, sintem in stare sa gazduim printre noi oameni cu cele mai ciudate reprezentari ale realitatii, sa facem din asta forta noastra si nu slabiciunea, plecind de la premiza ca diversitatea ne tine ochii deschisi si ne ajuta sa privim adevarul din mai multe unghiuri, ferindu’ne de fundamentalisme, prejudecati si rigiditate. Dar, desi luate in serios, aceste reprezentari sint totusi marginale, ele nu traseaza trendul general al societatii, doar il imbogatesc cu propria culoare.

Ei bine, la 2500 de ani de la Socrate, intr’un stat european ce se doreste aliniat cu viziunea generala europeana asupra vietii sociale, asupra dreptului, asupra libertatii persoanei, educatiei si ce’o mai fi pe acolo, intr’un astfel de stat, deci, a aparut dintr’o data… flacara violeta. Si nu oriunde, nu la margine, ci chiar la cei care decid, la cei care traseaza trenduri. Au aparut vrajitori la Curte, in curind o sa vedem tichii tuguiate albastre cu stelute, pentagrame si rune pe peretii Cotroceniului, politicieni cu amulete in loc de cravata sau papion, Ministerul Magiei, ministrul secretar de stat pentru comunicarea cu planurile astrale, inorogi V8 si altele asemenea.

Stimati domni, treziti’va’ti. Daca aveti pasiuni pentru stiintele oculte pastrati’le pentru budoarul domniilor voastre. Macar doar pentru faptul ca toate acele teorii pe care le invocati implica un grad inalt de distantare de lumesc, de pasiuni, de bani si onoruri goale. Macar pentru faptul ca ele sint incompatibile cu setea dumneavoastra de putere, pentru faptul ca implica ascetism si nu Q7, abstinenta si nu yachturi, distantarea de carne si nu vile si plecaciuni din partea subordonatilor.

Sinteti incoerenti domnilor, teribil de incoerenti, asa cum doar niste copii pot fi. Maturizati’va! Si daca nu sinteti in stare, va rugam frumos sa va dati la o parte si sa lasati pe altcineva care e in stare, retrageti’va la dumneavoastra in Loja si jucati’va de’a misterele antice, ritualurile si invocatiile, face’ti acolo pase magnetice.

Si daca tot sinteti la pase, poate incercati si putin joc de glezne.

 
8 Comments

Posted by on January 25, 2010 in Politice

 

Oarecum tardiv, despre Timisoara

In 1995, student in anul 2, in plina domnie iliesciana, participam la ultimele manifestatii studentesti de proportii din Romania. Din acele zile mi’au ramas in minte 3 scene interesante si emblematice.

Prima a fost provocata de un nene in virsta care ne’a strigat de pe margine sa ne ducem sa invatam in loc sa stam pe strada sa strigam (unul dintre motivele de protest era incercarea guvernantilor de atunci de a mari aberant taxele de studii, taxe pe care putini dintre noi si le’ar fi permis, si taxe pentru restante). Ceea ce a urmat a fost de’a dreptul delicios, doi dintre colegii mei, doi rockeri pletosi, si’au scos carnetele de student din geaca de blugi (pline de 10 la toate examenele) si i le’au bagat sub nas. Este greu de descris nedumerirea de pe fata respectivului pensionar.

A doua scena a fost provocata de acela ce urma sa devina, in numai un an si cu ajutorul nostru, presedintele Romaniei, alternativa la Iliescu. Emil Constantinescu s’a prezentat in Piata Victoriei, a intrat intre noi si a incercat sa’si faca campanie electorala. Reactia a fost, din nou, instantanee si unanima, a fost rugat sa paraseasca locul, nu eram acolo pentru el si campania lui, eram acolo pentru noi. Ceva similar s’a intimplat si cu un alt nene care zicea ceva cu Regele dar episodul a fost ceva mai meteoric.

Ultima si, cred eu, cea mai frumoasa a fost cauzata chiar de unul dintre noi, coleg de’al meu, care, ceva mai exaltat, a devenit cam agresiv cu jandarmii care inconjurau cladirea Guvernului. Lasind la o parte faptul ca oamenii aia nu aveau nici vina si nici implicare in situatie, rostul nostru acolo nu era oricum sa devenim agresivi. Asa ca ne’am desprins citiva din grup si l’am luat frumos inapoi pe bezmetic si l’am calmat.

Eram acolo sa pazim niste principii (celebrul invatamint gratuit de care s’a ales praful), sa ne manifestam dezacordul, sa presam impotriva unor decizii pe care noi le consideram absurde. Miscarea era a noastra si era una non-violenta.

Si cu asta ajung la ceea ce s’a produs la Timisoara acum citeva saptamini la incarcarea PSD-PNL-PNTCD de a se folosi de simbolistica Pietei Operei in scopuri electorale. Patania petrecindu’se in plina campanie electorala, ea a dus firesc la interpretari agresive si contradictorii functie de tabara in care s’au asezat cei care interpretau. Din pacate, majoritatea acestor analize tinde sa ignore posibilitatea ca acei timisoreni sa fi fost acolo independent de vreun partizanat politic, asa cum am fost noi pe strada in toamna lui ’95, din principiu.

Primul, si cel mai aiuritor, argument pentru condamnarea manifestantilor a fost cel legat de calitatea lor umana. Atit actorul Mircea Diaconu, cit si doamna Doina Cornea, printre multi altii, se indoiau, bazindu’se doar pe “analiza faciala” a protestatarilor, de autenticitatea protestului lor. Urmeaza apoi doua paralele la fel de aiuritoare, unul numindu’i huligani, celalalt comparindu’i cu minerii veniti la Universitate sa planteze panselute. Cu tot respectul pentru cei doi, ma intreb siderat ce’o fi fost in mintea lor in momentul acelor declaratii.

Al doilea argument pe care nu’l inteleg a fost chestionarea reprezentativitatii pentru Timisoara a celor care au iesit in Piata Operei. Din faptul ca au fost doar citeva sute/mii s’a tras concluzia ca ei nu reprezinta Timisoara si, mai ales, nu acea Timisoara care a fost in strada acum 20 de ani. Sa intelegem de aici ca singura modalitate prin care un astfel de protest este acceptabil este ca toata populatia (sau macar jumatate plus unul) Timisoarei sa iasa pe strada? Si ar trebui ca acestia sa poata proba cu documente si imagini ca au fost in ’89 in Piata?

Apoi, legat de paralela cu minerii, s’a vorbit despre dreptul la exprimare a celor din PSD. Din cite imi amintesc nu s’a produs nici un incident, cu exceptia citorva imbrinceli peste miinile jandarmilor. Nimeni nu a linsat pe nimeni, nu a fost nevoie de scutieri, de TABuri sau lacrimogene. Ambele tabere si’au strigat ce’au avut de strigat si si’au exprimat ce’au avut de exprimat. Cel mai probabil nici daca ar fi iesit cei huliti in balconul Operei nu s’ar fi intimplat altceva decit ceea ce se intimplase deja, huiduieli si strigat de lozinci anti-comuniste. Paralela cu minerii mi s’a parut absurda tocmai prin absenta violentei.

Au existat si voci mai subtile care au chestionat insasi tabuul Pietei Operei, tabu oficializat de timisoreni prin interzicerea, cu acordul tuturor partilor, manifestatiilor politice in acest loc (interdictie incalcata unilateral cu aceasta ocazie). Este adevarat ca una dintre fatetele tabuului este aceea de forta constringatoare si din aceasta perspectiva sint de acord cu cei care il pun la indoiala. Nici un progres nu este posibil atita timp cit nu ne supunem tabuurile la intrebari, mergind pina la demolarea lor. Iar acolo unde fundamentele lor sint in acord cu ratiunea este mult mai utila transferarea logicii tabuului in lumea constienta, asumata, decit pastrarea lor in sfera superstitiei si inconstientului (vezi tabuul incestului).

Dar tabuul nu are doar o fateta, nu este doar forta conservatoare, el are si functii de igiena sociala. Cind ranile sint noi, cind echilibrul nu este inca restabilit, tabuul poate compensa lipsa mecanismelor rationale, se poate constitui intr’o ordine intermediara. Si cred ca in aceasta categorie intra Timisoara si Piata Operei. Va veni o vreme, curind, sper, cind le vom putea chestiona si desacraliza dar maturizarea noastra politica mai are citeva etape de strabatut pina acolo. Se poate argumenta ca fara aceasta chestionare nu ne putem maturiza, e adevarat, eu cred, totusi, ca inca nu e momentul. Cel putin nu la nivelul intregii populatii, mult prea emotionale, a Romaniei.

Si, de final, o intrebare pe care probabil si’au pus’o multi: ce’a fost, totusi, in capul lor? Nu era evident ca asa se va intimpla? Nici macar nu au avut pregatita o strategie solida de contra-ofensiva. Slabi strategi… foarte slabi.

 
3 Comments

Posted by on December 18, 2009 in Politice

 

Ecuatia guvernarii

Ultimele luni au adus in spatiul romanesc in prim plan dezbaterea pe teme politice. Mai degraba emotionala decit rationala, dezbaterea a fost extrem de aprinsa, pe alocuri de’a dreptul murdara, cistig de cauza avind, in final, reactiile de moment, rasturnarile de imagine si abilitatea de a gestiona emotii si cuvinte. In tot acest timp s’au lansat nenumarate promisiuni sau acuzatii de incalcare de promisiuni a caror baza, analiza mea, pare a fi principiul simplu ca este suficient sa vrei ceva pentru a obtine acel lucru, cu corolarul ca daca ai promis ceva si nu s’a implinit inseamna ca a lipsit vointa adevarata de a face respectivul lucru sau, cu alte cuvinte, ai mintit cind ai promis.

Cum m’am aflat adesea nemultumit de o astfel de abordare a lucrurilor, m’am decis sa incerc o altfel de analiza a problematicii guvernarii. Probabil ca am ratat citeva aspecte dar cred ca cele pe care le’am atins sint esentiale in considerarea actului politic.

1. Dificultatea principiala a deciziei politice

Daca am considera faptul ca toate celelalte conditii in afara procesului decizional in sine sint indeplinite (libertatea absoluta a decidentului de orice factor extern lui, maturitate morala, psihica si intelectuala deplina), actul decizional in lumea politicii ramine unul deosebit de complex. Dupa aproape 2500 de ani de dezbateri filozofice in spatiul european pe aceasta tema, singura concluzie care se poate trage este ca decizia politica este una niciodata perfecta, ramine mereu un rest, si este etern optimizabila. Cel putin in aparenta, aceasta ecuatie “pura” a deciziei politice este una fara solutii analitice, clare, definitive, singurele raspunsuri fiind aproximari ajustate mai mult sau mai putin conjuctural. Ramine intotdeauna problema aderarii la una sau alta dintre directiile majore ale abordarii politice, a alegerii intre un sistem de “credinte” politice sau altele. Chiar si restringind dramatic cimpul optiunilor prin aderarea la valorile democratiei, decidentul politic are in fata o serie larga de optiuni ce vor conduce la decizii fundamental diferite (e suficient sa ne gindim la diferenta dintre utilitarismul de stinga si extremul libertarianism al statului minimal liberal).

Mai mult, aceste optiuni tind sa avantajeze mai degraba pe o parte dintre cei guvernati, lasindu’i pe ceilalti sa se multumeasca cu mai putin. Rezultatul este, in cel mai bun caz, o dezavantajare diferentiala daca nu una absoluta de’a dreptul.

Daca mai adaugam la aceasta si faptul ca decizia politica implica luarea in calcul a unui numar enorm de parametri, devine evident faptul ca o solutie clara de tip matematic este imposibil de imaginat. In situatii similare de complexitate a fenomenului considerat, atit matematica cit si fizica se recunosc neputincioase si recurg la modelari simplificatoare, la statistica si la rezolvari numerice, abordari ce se dovedesc adesea improprii in situatii particulare, oricit de bine s’ar aplica in cazuri generale. Cu alte cuvinte, riscul deciziei politice este, principial, acela ca o solutie rezultata dintr’un model simplificator sa esueze lamentabil. Decizia politica isi include, funciar, propriul esec.

2. Presiunile externe

Un stat nu este o entitate izolata. Pentru a supravietui si, mai mult, pentru a prospera, el traieste in mijlocul “comunitatii” celorlalte state, adera la aliante, semneaza tratate si isi creaza legaturi. Pentru a putea face schimburi cu ceilalti el trebuie sa respecte anumite reguli, sa se conformeze anumitor standarde si asteptari. Toate acestea se constituie in presiuni asupra deciziilor politice. Guvernantii nu pot lua orice decizie si nu pot conduce propriul stat spre orice tinta, aceste decizii trebuind sa tina cont de felul in care consecintele lor vor altera sau intari relatiile cu exteriorul.

3. Presiunile interne

Orice decident politic mosteneste o stare de fapt, o istorie a evenimentelor politice si sociale anterioare deciziei din momentul considerat si o suma de asteptari venite din partea celor guvernati. Cei ce guverneaza nu sint complet liberi in privinta directiilor in care pot duce statul, aceaste directii trebuie sa coincida, mai mult sau mai putin, cu universul de asteptari al poporului. Cu atit mai mult cu cit un guvern vrea sa ramina in sistemul de referinta al democratiei in care guvernantii sint reprezentanti directi ai electorilor, ei fiind alesi pentru programul lor politic.

4. Calitatea umana a decidentilor politici

Mai sus am presupus maturitatea deplina, din punct de vedere moral, intelectual si psihic, a celor care ajung in postura de a guverna. Din pacate aceasta este o presupunere excesiv de idealista. In fapt, cei care guverneaza sint oameni mai mult sau mai putin imperfecti. Deciziile lor nu sint decizii de super-calculatoare, rezultat al unei analize reci, ci sint influentate de predispozitii personale, de nivelul lor intelectual, de educatie, de alegerile pe care fac in privinta moralei.

5. Calitatea umana a celor guvernati

Winston Churchill spunea la un moment dat ca cel mai bun contra-argument la democratie este o discutie de 5 minute cu alegatorul mediu. Ma indoiesc ca aceasta este expresia dispretului sau fata de “popor” ci, mai degraba, constatarea uneia dintre problemele fundamentale ale democratiei. Ca o prima caracteristica, am putea observa faptul ca alegatorul mediu are o abordare mai degraba emotionala a vietii politice. Aderenta la o directie sau alta este una “de suflet” si mai putin rezultatul unei analize profunde a situatiei, a doctrinei celor pe care ii pot alege, a programului politic al acestora.

A doua problema ar fi faptul ca multi dintre alegatori tind sa se implice in viata politica doar in preajma alegerilor, atunci cind sint chemati sa ia o decizie. Consecinta acestui comportament este o informare incompleta a acestora in privinta situatiei de gestionat, a istoriei politice a celor dintre care au de ales, o fragmentare a informatiei.

Am putea observa apoi lipsa de interes pentru problematica politicului. Din nefericire, majoritatea oamenilor gindesc in termenii binomului antagonic guvernanti-guvernati fara a considera legatura directa dintre cei doi termeni. Cu alte cuvinte, e treaba guvernantilor sa ne guverneze, noi mergem doar sa alegem intre unii sau altii si aici se termina responsabilitatea noastra, e treaba lor sa faca lucrurile sa mearga. Se pierde din vedere faptul ca o alegere in cunostinta de cauza, o alegere educata, ar imbunatati si actul guvernarii.

Cele 3 caracteristici enumerate anterior, alegerea emotionala, fragmentarea informatiei pe baza careia se ia decizia, absenta educatiei politice, la care adaugam inertia sociala fireasca, influenteaza puternic libertatea pe care o are un guvern in actul sau decizional. Se poate observa ca deciziile guvernamentale au, in mod constant, o latura “populista”, o componenta care incearca sa “menajeze” electoratul. Discursurile politice sint si ele, la rindul lor, condamnate la a contine nuante populiste pentru ca, pe de o parte, nu poti sa’ti pui in aplicare deciziile daca nu esti ales in postura in care poti decide si, pe de alta parte, nu poti sa te mentii in aceasta postura daca iti contrazici flagrant alegatorii. Deciziile rationale au dezavantajul de a contrazice de multe ori bunul simt traditional, emotiile si “intelepciunea” populara. Pentru a fi acceptate ele au nevoie de cubuletul de zahar cu care se iau medicamentele amare.

6. Problema suportului electoral

Una dintre realitatile vietii democratice (oricit de departe o situeaza aceasta de situatia ideala) este aceea ca implica costuri enorme din partea candidatilor in campania electorala. Aceste costuri sint acoperite din cotizatiile membrilor partidelor si din sponsorizari. Uneori aceste sponsorizari sint transparente, alteori nu, dar aceasta nu are nici o importanta din perspectiva acestei analize. Este nerealist, cred eu, sa ne imaginam ca acesti sponsori (ma refer aici la sponsorii “mari”) nu isi doresc nimic in schimbul banilor sau suportului logistic oferit. Transparent sau nu, acesti sponsori vor face lobby pentru anumite decizii guvernamentale si aceasta va introduce o presiune in plus pe decidenti, se va constitui intr’o limitare in plus a actului decizional.

***

In concluzie, am vazut ca, pe de o parte, actul decizional politic este unul principial imprecis si, pe de alta parte, ca el este aflat sub presiunea unor alti factori care il departeaza de cadrul rational, logic, si ii limiteaza libertatea. La modul ideal, decizia politica ar trebui sa fie, dupa mine, pur rationala si constrinsa doar de considerente de morala (drepturile inalienabile ale omului), motiv pentru care un prim pas spre o decizie buna ar fi reducerea impactului factorilor limitativi, cea mai importanta directie fiind aceea de educare a electoratului si de implicare a acestuia in viata politica. Iar la asta ar trebui sa se adauge renuntarea la prezenta atitudine ce promoveaza un fals sistem de evaluare a actului decizional (“nu ai facut ce ai promis pentru ca ai mintit/nu ai vrut/ai fost demagog”) si evoluarea spre un sistem de evaluare rational (“nu ai facut ce ai promis pentru ca ai luat o hotarire nepotrivita”) capabil sa identifice cauzele esecului si sa le inglobeze intr’o noua strategie de abordare a problemei in loc sa se cramponeze in sterile procese de intentie.

 
Leave a comment

Posted by on December 17, 2009 in Politice

 

Ambele variante sint cistigatoare

Observ ca, cu exceptia fanilor infocati, relativ putini la numar, cei 2 eligibili pentru turul doi al prezidentialelor sint considerati de multi a fi doua versiuni ale raului si se prevestesc lucruri ingrozitoare indiferent de cel care se va alege. Aparent, optiunea pentru unul sau celalalt este mai degraba cauzata de felul in care se spune povestea (aluzie la trilogia lui Caine a lui Matthew Stover) si mai putin de argumente rationale. Mie unul incepe sa mi se para ca ambele variante sint cistigatoare 🙂

Sa ma explic:

Odata cu alegerea PNLului de a face tabara cu PSD lucrurile au intrat pe un fagas promitator. Urmatorii 5 ani ne vor arata, in sfirsit, calitatea morala a celor 3 tabere majore din politica romaneasca.

Varianta 1: Basescu reales. Desi pare imposibil, citeva miscari bune de imagine din partea staff’ului sau de campanie ii mai pot aduce victoria. Una din miscari, pe care eu o consider de’a dreptul necesara, ar putea fi aceea de a’i propune lui Johannis pozitia de premier dupa o discutie serioasa (vad ca deja exista semne). Ce se va intimpla dupa? Pai exista 2 variante aici. Ori o tine gaia matu’ cu un Guvern PDL care o sa tot pice in Parlament, ori se flexibilizeaza (aici ar interveni solutia Johannis). Din asta rezulta deja o concluzie. In plus, vreme de 5 ani vom vedea daca este intr’adevar Cavalerul Alb al Dreptatii, daca se va bate cu toata lumea pentru Educatie, Agricultura, Justitie sau va prefera sa faca jocurile micii camarile din jurul sau. Primii 5 ani, cu Guvern PNL in coaste in prima faza si criza in faza a doua, mi se par irelevanti pentru o judecata clara a ceea ce’i poate pielea actualului presedinte.

Varianta 2: Geoana ales. Jocurile par destul de bine facute pentru candidatul PSD. Cumva, nu inteleg cum, a reusit sa puna in planul 2 istoria nefericita a PSDului si oamenii a caror prezenta inca mai pateaza imaginea partidului (Aici trebuie sa fac o precizare, cu mici exceptii, toate acele personaje despre care vorbesc sint doar acuzate, nu si vinovati dovediti. De ce nu sint finalizate procesele lor, asta e deja alta discutie, ramine totusi imaginea de partid insalubru si nefrecventabil). In consecinta, cel mai probabil este ca dl. Geoana sa fie ales presedinte. Daca nu ar fi avut sprijinul fatis al PNLului dlui Antonescu lucrurile ar fi ramas in ambiguu. Am fi avut, cel mai probabil, o guvernare PSD cu putin sprijin de ici si de colea, cum am mai avut, si nu ar fi lamurit prea bine lucrurile. Insa, cu PNL alaturi, dupa 5 ani vom fi lamuriti. Vom fi lamuriti daca PNL este un partid de nisa care se lupta disperat pentru supravietuire si acces la resurse si decizii, vom fi lamuriti in legatura cu capacitatea PSD de a se moderniza si de a fi in stare sa colaboreze. Ne vom lamuri si in cazul dlui Johannis si al minunatei aliante.

Dupa aceasta experienta, lunga si posibil dureroasa, e drept, situatia politicii romanesti va fi mult mai clara. Eu unul am nevoie de o astfel de lamurire. In momentul asta ma simt intoxicat si in ceata. Lupta se da murdar si irelevant. Oamenii au un trecut care interpretat partizan suna fie teribil, fie nevinovat. Si nu prea ma mai intereseaza trecutul. Eu unul vreau sa traiesc acum si miine bine si sint cu adevarat curios daca este posibil ca vreunul din ei sa se fi dezbarat de metehnele trecutului pentru a realiza acest bine de acum inainte. Asa ca sint dispus sa le ofer 5 ani pentru a ma lamuri, in bine sau in rau. Dupa urmatorii 5 ani voi sti.

Si inca ceva, o dilema secundara a mea. Prin atitudini si caracter sint liberal. Si am nevoie sa ma lamuresc daca PNL imi poate reprezenta optiunea politica. Deocamdata nu stiu, tind mai degraba sa cred ca nu. Ramine de vazut.

 
Leave a comment

Posted by on November 26, 2009 in Politice

 

Votul obligatoriu… fata cu reactiunea

Vorbeam intr’o postare trecuta despre lehamite in ceea ce priveste viata politica romaneasca. Iar in comentariile prilejuite de acea postare argumentam alegerea mea de a nu ma duce la vot. Argumentele ramin si acum in picioare.

Cu toate astea, articolul domnului Plesu despre obligativitatea votului (Dilema Veche Nr. 278) m’a facut sa’mi reanalizez pozitia.

Voi pleca de la doua dintre comentariile la acel articol din Dilema. Unul dintre comentatori, incercind sa justifice avantajele mersului la vot, vine cu o comparatie interesanta: “ce ati face daca s’ar vota ce muzica se va asculta in urmatorii 4 ani in Romania? Ati lasa pe altcineva sa decida?”. Raspunsul, in spiritul acelei comparatii, vine din partea unui alt comentator “In mod normal, nu. Dar daca as avea de ales intre Guta, Salam si Vijelie, as alege sa stau acasa” (citatele sint partiale). Eu as completa si cu “mi’as pune castile pe urechi si as da drumul la un Pink Floyd cum am facut si pina astazi”.

Obligativitatea votului, asa cum o argumenteaza domnul Plesu, sufera de o mica hiba. Vrea sa reglementeze atitudinea electoratului fata de actul electoral dar pleaca de la premiza ca acesta are de unde sa aleaga. Cumva, se salveaza propunind votul nul (nestampilat sau stampilat in mai multe locuri) ca modalitate de protest. Dar neprezentarea de ce nu este modalitate de protest? Conteaza atit de mult cunoasterea exacta a motivelor de neprezentare? E vreo diferenta intre lehamite, lene, indiferenta sau dezacordul total cu cei propusi atunci cind ele se aplica procesului electoral? Eu cred ca nu. O parte a electoratului nu este reprezentata. A te ridica de pe scaun pentru a vota, dupa mine, are pe post de conditie necesara faptul de a te simti reprezentat. Asta in cazul in care esti un alegator constient. La inconstienti si manipulati nu ma bag, nu cunosc. Iar refuzul de a merge la cabina este, pentru mine, un mesaj la fel de clar ca oricare altul.

Domnul Plesu vine, totusi, cu citeva argumente care, dupa cum spuneam, m’au facut sa revizitez problema. Cel mai important este acela al echilibrului care trebuie pastrat intre drepturi si responsabilitati, cu evidentierea dezastrului pe care il reprezinta democratia interpretata ca patrie a facultativului.

Directiile in care am fost impins de acest argument sint multe. Ar fi, in primul rind, faptul ca lumea occidentala, asa cum o stim noi, este rezultatul direct al implicarii civice si asumarii responsabilitatii sociale. Lumea ar fi fost altfel fara Galilei care nu doar ca a inteles el niste lucruri, mai mult sau mai putin adinci, despre universul cunoscut dar a tinut sa le afle si ceilalti, cu riscul de a’si pierde viata din cauza asta. Exemple similare sint multe, ideea este ca, dincolo de actele firesti si necesare ale fiecaruia din noi (acte “a face pentru a primi” in esenta, de tip munca pentru bani) lumea occidentala a evoluat (in sensul in care noi intelegem evolutia) pentru ca un numar suficient de mare de persoane a depasit pragul lui “suficient si necesar”, a facut ceva pentru care nu a primit ceva in schimb. S’a “sacrificat”. In consecinta, poate fi privit votul obligatoriu ca un indemn la “sacrificiul” necesar pentru a evolua si noi putin?

Un alt subiect revizitat a fost acela al candidatilor in alegeri. Sistemul actual, oricit de uninominal ar fi uninominalul, ridica problema calitatii candidatilor. Calitate pe care o deplingeam si care ma face pe mine sa nu ma duc la vot. Partidele, ca orice organism viu, sint structuri cu inertie mare. Viata politica luata ca un intreg are o inertie si mai mare. E usor sa ma intreb de ce nu se ridica tineri integri si interesanti politic din esaloanele inferioare ale partidelor existente, sa preia ei conducerea, sa candideze ei? Sau de ce nu apar partide noi? Dar este la fel de usor sa raspund ca mecanismele succesului electoral sint de asa natura incit, in vremuri normale, idei normale nu se pot impune peste noapte. Aproape poti spune ca schimbarea trebuie sa ia mult timp (poate oare un partid normal sa repete succesul Partidului National Socialist al lui Hitler? si ar fi de dorit sa’l poata repeta?) Iar faptul ca nu se pot impune peste noapte duce la dilutie, la amestecare, la pierderea entuziasmului initial. Lucru ce conduce, la rindul sau, la absenta unei alternative covirsitor diferite in spatiul politic. Spatiul politic este relativ uniform si este firesc sa fie asa.

Cineva, dintre comentatorii domnului Plesu, vedea o rezolvare a acestei probleme in infiintarea unui juriu care sa cerceteze competenta oamenilor politici si acestia sa ajunga sa ocupe functii doar pe baza acestor evaluari, nu prin vot. Bine bine, si cine pazeste si alege juriul? Batrinii satului? Si daca sint cumparati sau senilizati? Profesorii universitari sau filozofii? Daca sint prea idealisti si nu vad problemele reale? Astfel de sisteme s’au tot imaginat, de la ginditorii antici la scriitorii moderni de SF. Concluzia, pina acum, a fost ca tot democratia electorala e raul cel mai mic.

Bine, bine, da’ cum ramine cu votul obligatoriu al lui Plesu? Pai… nu stiu. Eu nu cred in el. Nu cred ca putem forta pe cineva sa’si exercite un drept si nici nu cred ca rezultatul ar fi mai bun sau mai relevant daca am avea prezenta de 90% in loc de 30%. Problema nu consta in absenta actiunii electorale ci, dupa mine, in absenta acelei mici marje de “sacrificiu” de care vorbeam mai devreme. Iar pentru a obtine voluntariatul necesar e nevoie de educatie si rabdare. Si sa ne mai dea domnul Brucan o invoire de inca 20 de ani de la intilnirea cu Europa Democratica.

 
Leave a comment

Posted by on June 21, 2009 in Politice