RSS

Monthly Archives: March 2010

Francoise Dolto

“Psihanaliza a aparut intr’o perioada a civilizatiei cind analiza detaliata a angoaselor oamenilor devenise urgenta. Pe de alta parte insa, omul nu poate trai nici o ora fara angoasa: exista deci angoase necesare, care deschid drumul creativitatii, si exista angoase care saboteaza fortele vii ale unei fiinte umane” (Francoise Dolto – “Dificultatea de a trai”, Editura Trei Bucuresti, 2009, pag. 16)

Poate de aici sentimentul asta de moarte spirituala din tramvai si metrou, din open-space de corporatie si de pe strada. Am incetat sa mai avem angoase sanatoase, ne multumim, probabil, sa ne ascultam nevoile.

Imi si imaginez un colt intunecat al unui parc, noaptea, in care s’au strins toti demonii personali neglijati ai intregului oras, plingindu’si de mila unul altuia. Oare demonii personali n’ar avea nevoie sa-si inventeze si ei psihanaliza? Cum altfel sa reziste unei asemenea presiuni?

Advertisements
 
16 Comments

Posted by on March 31, 2010 in Note de lectura

 

Despre snobism… numai de bine!

Initial planuiam sa scriu postarea despre snobism inainte de cea despre Pink Floyd. Mi’a fost lene atunci dar ma intorc la subiect.

Acum vreo 17-18 ani mi’am cumparat prima caseta cu The Doors. L.A. Woman. Eram la mare cu Toni, aveam un ochi cit un cartof d’ala “unu’ la kil” si un bandaj imens peste. Plus niste crapaturi ciudate ale pielii de pe fata, toate astea ca rezultat al intilnirii plastice cu un camion in miscare. De ce am cumparat caseta aia? Pentru ca o parte din colegii mei de clasa din liceu ascultau Doors, faceau schimb de casete, umblau disperati dupa tricouri si postere cu Morrison, Zepp si Deep Purple. O alta parte dintre colegi erau rockeri si plimbau casete, postere si tricouri cu Metallica, Slayer, Testament, Obituary, Sepultura. Printre ei eram si eu, da’ mie imi placea grupul celalalt. Ei si muzica lor mi se pareau mai interesanti chiar daca habar n’aveam cu ce se maninca si rar reuseam sa mai prind un Jethro Tull de la ei. Asa ca mi’am cumparat primul meu album The Doors. De la Neptun. De pe o taraba unde se vindeau si Albatros si Savoy si altele asemenea.

Oricit de ingaduitor as fi fost cu mine, stiam inca de pe atunci ca l’am cumparat din snobism. Dupa definitia de dictionar. Identificasem un aspect al superioritatii lor (in capul meu) si voiam sa fiu partas la el, sa mi’l asum si sa devin, in felul asta, superior. Nasol. Primele 2-3 auditii au fost dezastruoase. Caseta nu era una originala, se auzea bizar in junghiul meu portabil marca Electra cu niste casti de 2 lei. Iar eu nu eram nicicum pregatit sa ascult asa ceva. Din fericire am persistat, am ascultat versurile, am ascultat instrumentele, am inceput sa inteleg ritmurile. Si au venit apoi celelalte albume. Si m’am transformat dintr’un snob intr’un pasionat.

Ceva similar traisem cu ceva ani inainte si cu muzica simfonica (clasica, culta, spuneti’i cum vreti). La inceput o identificasem cu un soi de rafinament intelectual care ii scotea din turma pe pasionati si am vrut sa mi’o insusesc. Am ascultat de timpit simfoniile lui Beethoven pina mi’au iesit pe urechi intrebindu’ma ce naiba ar trebui sa’mi placa. Si a venit, incet, incet. Ca in yoga, revelatia a venit cind am incetat sa o mai caut.

De atunci tot repet experienta. Gasesc oameni care imi plac, pe care ii consider superiori mie, le cercetez gusturile (asta daca nu mi le infig ei pe git) si incerc sa gust si eu, incerc sa fiu ca ei. Adica sint snob, imi insusesc lucruri care nu’mi apartin pentru a ma identifica cu superioritatea pe care, aparent, acestea o definesc (sau macar o subliniaza).

Si ma intreb: oare snobismul este intr’adevar un lucru rau? Sau este un lucru rau in orice situatie? Daca el te duce la invatare, la evolutie, mai este el nociv si condamnabil? Sau macar ridicol? Oare nu ne’ar prinde bine o doza ceva mai mare de snobism daca din asta ne’am alege cu macar o spoiala de civilizatie si o intelegere putin mai rafinata a lumii in care traim?

Ultimul snobism: David Bowie. Inca sint in faza snoaba, nu am inteles prea bine ce vrea de la mine 😀

 
19 Comments

Posted by on March 30, 2010 in Uncategorized

 

Manualul… primii pasi

Am reusit, in sfirsit, sa cumpar un manual de fizica de a IXa, unul din cele folosite acum, de la Editura Didactica si Pedagogica. Din pacate nu am gasit mai multe variante, eram curios sa vad si diferentele dintre ele.

Primul soc l’am avut la vederea “subtirimii” lui. Doar 200 de pagini, corp relativ mare de litera, multe spatii goale, multe desene (asta nu e neaparat un lucru rau daca este corect gestionat). Probabil asta se datoreaza numarului mic de ore alocate in mod normal Fizicii in licee. Totusi, sentimentul general este ca s’a sacrificat continutul explicativ de dragul obtinerii senzatiei de informatie putina si la obiect. Consecinta imediata este ca partea explicativ-interpretativa ramine sa fie acoperita de catre profesor, in clasa. Iar rezultatul va depinde prea mult de calitatile pedagogice ale profesorului, el fiind, la rindul sau, lipsit de suportul unui manual bine scris.

A doua descoperire neplacuta a fost pagina cu bibliografia. In primul rind, majoritatea trimiterilor din bibliografie sint culegeri de probleme, probabil culegerile din care au fost extrase problemele din manual. Celelalte 10 titluri care ramin dupa ce inlaturi culegerile din lista sint carti obscure, mare parte din ele inaccesibile elevului cu acces la o biblioteca normala. Senzatia mea este ca autorii manualului nu au inteles care este sensul unei bibliografii. Aceasta ar trebui sa fie o sursa suplimentara de informatie pentru aceia care vor sa aprofundeze un subiect sau altul si nu lista aia obligatorie pe care trebuie sa o asezi la capatul unei carti pentru ca asa cer standardul editorial si, eventual, legea copyright’ului.

Apoi e continutul. Scriam si mai sus, partea explicativ-interpretativa este foarte saraca. Iar atunci cind este prezenta este foarte incoerenta, scrisa parca in graba, neglijent si doar pe jumatate digerata. Nu ma indoiesc de faptul ca cei doi autori ai cartii sint fizicieni cu lectiile facute, dar felul in care au pus ei fizica in cuvinte in manualul cu pricina  aduce mai multe deservicii decit servicii stiintei. Nu ma pot abtine de la a da citeva exemple:

“Ochiul uman percepe lumina alba emisa de diferite surse de lumina. Lumina alba pe care o emit diferite surse de lumina se poate descompune cu ajutorul unui dispozitiv optic intr’o multime de lumini colorate care se intind continuu de la rosu la violet, acestea constituind spectrul continuu al luminii vizibile.” (pag. 3, par. 2)  Sa intelegem de aici ca lumina emisa nu poate fi decit alba si ca pentru a avea si culori avem nevoie de dispozitive optice? Ca intotdeauna intre ochiul nostru si un mar rosu este un dispozitiv optic? Ca sa nu mai vorbesc de “lumini colorate care se intind continuu”.

“In primul rind vom defini obiectul pe care urmeaza sa’l studiem. Acest obiect il numim sistem fizic sau, simplu, sistem. Sistemul poate fi alcatuit dintr’un singur obiect sau din mai multe obiecte; toate celelalte corpuri care nu fac parte din sistem formeaza mediul exterior, care reprezinta restul Universului.” (pag. 55, par. 5) Aici, lasind la o parte frazarea precara, m’a scos din sarite confuzia creata de utilizarea cuvintului “obiect” in mai multe acceptiuni ale sale pentru a fi dintr’o data inlocuit cu “corp”.

In plus, lipsesc cu desavirsire explicatii lizibile ale conceptelor folosite. Nici un cuvint despre sistem, model, metoda stiintifica. Nici un cuvint despre scopul studierii chestiilor astora cu multe ecuatii complicate si desene bizare sau despre efortul depus de bezmeticii care le’au descoperit, despre dificultatile prin care au trecut.

Imi dau seama acum ca nici manualele din vremea in care am trecut eu prin scoala nu au fost mult mai breze, ca am avut norocul sa dau peste profesori faini care m’au plimbat cu ceva eleganta prin materie si mi’au facut’o simpatica. Sau poate ca am fost eu suficient de fascinat de partea abstracta, cu ecuatii si numere, si am reusit sa nu ma las distras de absenta interpretarilor, acestea din urma venind mai tirziu in momente de meditatie individuala.

Concluzia… tre’ sa ma apuc de munca. Acum am exemplul negativ in fata. N’ar trebui sa fie prea greu de imbunatatit 😀

 
18 Comments

Posted by on March 17, 2010 in Manualul de fizica

 

Ridendo castigat mores

Cu ocazia instalarii noului calculator (laptopul e in service, i’a clacat un ventilator si m’am hotarit sa’l folosesc doar ca ceea ce se presupune ca este, un calculator portabil) mi’am dat seama ca nu am impartasit cu voi, cei citiva cititori ai mei 😀 (Multumesc, multumesc, plecaciuni), unul din cele mai faine sketch’uri facute vreodata.

Ladies and gentlemen, I give you…. Hugh Laurie (aka Dr. House pentru privitorii de telenovele din spital ca mine) & Stephen Fry (aka The Cheshire Cat in 2010). Enjoy!

 
Leave a comment

Posted by on March 15, 2010 in Uncategorized

 

Pink Floyd e pentru snobi

O postare la multe mâini, pe o temă neaşteptat de controversată, Pink Floyd, initiata de tlonarii si babele marxiste de la mine din blogroll. Imi cer scuze pentru aparitia retardata a articolului la mine, ieri s’a lasat cu probleme de logistica (ventilatorul laptopului a incetat sa se mai lase manevrat de temperatura procesorului si a decis ca se invirte doar din cind in cind, cind are el chef) si am ratat lansarea in tandem. Da’ e mai bine mai tirziu…

Veone:

Pink Floyd’s Dune Original Soundtrack, un album uitat

Multa lume zice ca cel mai tare album Floyd ar fi The Wall. Altii zic ca nu, Saucerful e mult superior, pe vremea aia era Barrett si gandeau altfel. Dupa cum sunt nenumarati fani care sunt de parere ca perioada lor psihedelica o fi fost unica, dar maturitatea si implicit perfectiunea au atins-o cu Dark Side. Eu insa zic altceva.

Cel mai tare album Floyd este cel inregistrat de ei pentru filmul Dune. Ala din anii ‘70, regizat de Alejandro Jodorowsky, cu designul semnat H. R. Giger si Moebius, cu actori de talia unor Orson Welles, Gloria Swanson, Alain Delon si Mick Jagger – iar in rolul imparatului, nimeni altul decat Salvador Dali. Este albumul-soundtrack la care Pink Floyd au muncit la intre 1975 si 1977, filmul iesind prin 1978. Este, da, albumul care nu a mai aparut niciodata, pentru ca Dali si Jodorowsky s-au luat la hartza, au cheltuit sume astronomice, si-au batut joc de romanele lui Frank Herbert si n-a mai iesit nimic. Nici filmul, nici LP-ul trupei Pink Floyd. Ma intreb insa cum ar fi sunat. Mai patetic, ca More, sau mai spre progresiv, ca Atom Heart Mother? Ar fi fost albumul acesta exact Wish You Were Here (aparut in 1975, cand se punea problema filmului) sau am pierdut toti un senzational album – coloana sonora? Ori poate ar fi fost chiar muzica de pe Wish You Were Here, dar LP-ul s-ar fi chemat, nu stiu, Shine On You Crazy Spice? Stim ca in timp ce Floyd inregistrau albumul Wish You Were Here, Syd Barrett, pe care nu-l mai vazusera de ani de zile, a aparut in studio ca un aurolac, gras, ras si nebun, iar ei au fost atat de socati incat i-au dedicat LP-ul. Oare daca ar fi scris pentru Dune, l-ar fi cooptat din nou pe Barrett?

N-o sa aflam asta niciodata. Nimeni nu va sti cum ar fi sunat coloana sonora semnata Pink Floyd. El insa exista undeva, poate in fondul cantecelor nepublicate din capul lui Syd Barrett. Si probabil voi trai toata viata cu gandul la cum ar fi sunat Dune Original Soundtrack by Pink Floyd. Si, chiar, cum ar fi aratat o coperta Floyd semnata Dali.

Puck:
i’m on the brighter side of the moon lately, asa ca nu mai simt nevoia sa pun PF si sa o ard la modul psihedelico-maso in depresii. noroc cu cliseele: tatamama lor, geniali si unici [e adevarat, lastfm a crapat cand am cerut artisti inruditi], dar… eu nu mai am rabdare pentru mai mult de 2-3 cantece, hai poate The Wall in intregime. Syd Barret nici atat. David Gilmour was hot. PF nu e destul de rockish pentru mine, iar cand vreau ceva electronic, stiu unde sa ma duc. Archive are ceva influente din ei, pe un album de inceput. recunosc insa ca PF e un pietroi muzical pe care tre sa stai si sa cujeti un timp, ca apoi sa dai benzile mai departe la nepoti. sau vecini. sau armata salvarii.


Marius
:

Hai ca mi’a copt’o baba Rhetta. Postare de grup despre Pink Floyd. Pai ce sa scriu eu despre Pink Floyd? Hai ca o iau telegrafic, sa vad ce iese.

1. Pink Floyd e pentru snobi :D La fel ca si in cazul Shakespeare, Eminescu, David Bowie, Doors, Bach, Mozart, Dali, Michelangelo (adaugati la lista mea cam orice nume mare vreti) multi vorbesc despre Floyd ca despre un monument al muzicii dar putini ii asculta cu adevarat si inca si mai putini i’au ascultat in integralitate, cu alea bune si alea rele. Another brick, Money, Confortably Numb, Wish you were here, Shine on you sint piese misto, promovate de posturi de radio, remixate si paramixate dar nu sint decit o bucatica din Floyd si sint puternic diminuate de scoaterea in afara contextului in care au fost ele compuse.

E cool sa asculti Floyd. E si mai cool sa vorbesti despre ei. Da’ e al dracu de greu sa parcurgi albume ca Ummagumma, A Saucerful of Secrets sau Animals.

2. Ma recunosc drept fan subiectiv Roger Waters. In consecinta, toate albumele care nu’i poarta amprenta mi se par slabe in comparatie cu restul (sa fim intelesi, doar in comparatie cu restul). Stiu ca Gilmour, Wright si Manson au avut contributiile lor remarcabile dar eu sint omul lui Waters.

3. Mi se pare remarcabila grija lor pentru sound, poate unul dintre cele mai curate din istoria muzicii “ne-clasice”. Pentru Live at Pompeii, de exemplu, au petrecut zile in sir calibrindu’si efectele functie de acustica amfiteatrului in care au inregistrat. Apoi obsesia lor pentru studiouri individuale in care experimentau, Mason care’si petrecea mai tot timpul inventind efecte noi. Pentru mine mai exista doar doua trupe la fel de maniace in privinta asta: Emerson, Lake and Palmer si U2 (din pacate astora din urma nu le’a iesit de fiecare data)(Iar ELP este o trupa pe nedrept uitata ei fiind, dupa mine, o idee mai buni decit PF. Probabil “C’est la vie” le’a jucat festa si le’a stricat tot mojo’ul)

4. In mod oarecum curios, albumul meu preferat este The Wall, cel mai non-Pink Floyd album al lor, singurul album pe care vocea/versurile preiau prim-planul in defavoarea instrumentatiei.

5. Piesa favorita: One Of My Turns.

6. E una dintre trupele alea la care te intrebi ce s’ar fi intimplat daca, in loc sa se bata ca chiorii in orgolii, s’ar fi inteles ca fratii si ar fi compus cu pasiune impreuna. Poate au fost prea multi prea buni in acelasi loc. Ca’n vorba aia cu 2 bucatari in aceeasi bucatarie.

7. Pink Floyd e pentru snobi :D Eu sint un snob, imi place Pink Floyd.

Strelnikov:
my Brothers: nu e oare minunat sa’i tragi o flegma voioasa fix in idolii generatiei precedente? scuipat sine qua non, intrucat fara conflict avem numai o ciorba calduta de ni se face lehamite la toti, tineri & batrani.

dar exista un imperativ chiar mai urgent: sa reciclezi from time to time ur very own midgets, demons & gods, idolii generatiei tale. vorba lu Cohen – ”thats how the light gets in”. e aceasta actiune corecta? e necesara.

majoritatea indivizilor cultivati din ro, cu varste cuprinse intre 25-55 de ani, au ascultat destul rock in tinerete, iar intre ”trupele de mare exceptie” [vorba unui dj popular cand eram io in liceu] se numarau Led Zepp Purple Queen si – top of the tops – Pink Floyd.

timpul a trecut, ipozii bantuie azi atat de liber bucsiti cu mp3uri, ne’am lamurit incetisor ca Purple erau un gen de fetite isterice [think Bee Gees pe amfetamine], Queen but a fashion, Led Zepp chiar valabili [pret de 2-3 albume] – da toate trupele astea la un loc nu contau cat Stones Beatles sau Nirvana, to say the least.

cum ramane cu Floyd? perioada Syd, perioada ”clasica”, perioada Waters, perioada Gilmour – toate prostiile alea cu care ne’am umplut ore lungi de chiuleangeala – merita oare sa dam spamu mai departe, sa infectam noi generatii?

nu prea merita, my Brothers. muzica e evident mai proasta acum decat in 70s, 80s, or 90s, dar nu mai proasta ca Pink Floyd, hai sa fim seriosi. sa lasam pustimea sa’si asculte Arctic Monkeys Franz Ferdinand The Strokes [si ce dracu mai asculta pustimea azi] iar Pink Floyd – r.i.p.

ps: vi s’a parut oare ca bat campii subiectiv? hai sa vedem ce zice Obiectivitatea, my Brothers. obiectivitatea in materie de muzici pop-rock e o hidra cu 3 capete: Rolling Stone Magazine [gura criticilor de muzica americani] NME [a celor britanici] si Pitchfork [cel mai coerent/influent discurs ind[i]ependent]. sa le tulburam linistea savanta:

in marele top Rolling Stone 500, unicul Floyd amplasat decent e Dark Side of the Moon [1973] – pozitia 43. in top 100 NME avem un singur Floyd [Piper at the Gates of Dawn, 1967] – pozitia 95. iar in superb-argumentatul top Pitchfork [pe decenii] la 70s gasim mentionate vreo 2 discuri Floyd, ambele in jumatatea inferioara a clasamentului [ca veni vorba, my Brothers, ghici cine e number one: Bowie’s Low].

Rhetta:

Babelor,

Mă pregătisem să vă explic Totul în 300 de cuvinte. Doar că tema este Pink Floyd, şi aş avea deci nevoie de 342 de cuvinte, şi aş fi descalificată şi nu m-aş alege cu nimic. Aşadar, în loc să vă împărtăşesc tainele universului, vă voi spune o poveste. Care e aşa:

Acum câţiva ani, petrecere la noi acasă. Apartamentul, plin ochi (administratorul a numărat 118 persoane, şi nu l-aş contrazice, pentru că se pricepe la aşa ceva), pisicile speriate, agăţate de candelabre, alcoolul curgând în valuri, în tsunamiuri, fumul de ţigară atât de des încât trebuia să-l decupezi cu foarfeca, sute de sendvişuri pe mese, pe farfurii, pe covor… În fine, o petrecere de pomină, sper că vă daţi seama. Cum altfel ar putea fi o petrecere la surorile Marx?

Singurul neajuns a fost că din petrecerea asta am prins fix primele 24 de minute, până când a intrat pe uşă un băiat atât de frumos încât l-am luat de mână, i-am şoptit ceva la ureche şi ne-am încuiat în camera mea, din care am ieşit din nou abia pe la vreo şase dimineaţa. Casa arăta aşa cum era de aşteptat: zob. L-am expediat pe băiat şi am făcut un tur de front împreună cu Veta, amândouă mâncând nişte pâine cu unt şi cu şuncă. Se furaseră: o icoană aurită (de ce o aveam? Moştenire? Cadou? Nimeni nu mai ştia…), un aparat de fotografiat Nikon, nou-nouţ şi probabil foarte bun, nu ştiu pentru că nu l-am folosit niciodată, şi caseta cu The Wall. Caseta audio, o casetă albastră, într-o carcasă albastră, cu coperta aia clasică cu un zid.

Dispariţia icoanei şi a Nikonului m-au lăsat rece. Însă din cauza casetei nu am mai dat niciodată o petrecere. Şi nici nu voi mai da.

 
Leave a comment

Posted by on March 13, 2010 in Uncategorized

 

Actiunea… manualul

Ei bine, am inceput sa string materiale pentru manualul de fizica despre care vorbeam in postarea anterioara. Grand projet, vorba lui De Gaulle. Ceea ce parea oarecum simplu in prima faza se dovedeste a fi mult mai complicat odata cu adunarea materialelor.

In mintea mea, ceea ce vreau sa fac pleaca de la citeva observatii facute de’a lungul anilor. In primul rind, majoritatea oamenilor urasc fizica atunci cind se lovesc de ea in scoala. Motivul, mi se pare mie, este ca lipsesc doua lucruri esentiale: o abordare adecvata si un suport atractiv. Ca mai toate stiintele, fizica este prezentata ca un fapt static, imuabil, fara istorie, fara genealogie. Convingerea mea este ca, in absenta explicarii contextului in care fizica s’a dezvoltat pina la ceea ce a ajuns ea sa fie in zilele noastre, singurii care se mai apropie de ea sint cei citiva nebuni pasionati care descopera, cum am descoperit si eu in adolescenta, frumusetea din spatele rigiditatii ecuatiilor.

Apoi este felul in care este prezentata. In toate cazurile intilnite de mine profesorii considerau ca telul contactului dintre elevi si fizica este capatarea abilitatii de a rezolva niste probleme-tip pentru a lua note mari la teze, extemporale si examene de admitere. Din fericire lucrurile s’au mai schimbat pentru mine atunci cind am ajuns in facultate, am intilnit citiva profesori extraordinari si lucrurile au capatat alta dimensiune. Din pacate multi nu ajung pina acolo, multi ramin cu imaginea creata in liceu. De aici convingerea ca, daca vrem sa facem ceva pentru a imbunatati situatia, trebuie sa facem asta la nivelul liceului.

Si, pina la urma, de ce e atit de importanta fizica asta? De ce am face si cel mai mic efort pentru a o intelege? Pai… e frumoasa 🙂 Apoi… descrie lumea in care traim, o face mai coerenta, mai inteligibila, mai putin aleatorie, ne ajuta sa intelegem de ce e greu sa impingem masina cu frina de mina trasa, se leaga de mai toate din viata noastra.

***

Initial ma gindisem la o abordare combinata, teorie si istorie. Teoria explicata cit mai accesibil, istoria povestita cit mai atractiv. Insa azi m’am speriat de partea cu istoria. Daca ma iau in serios cu asta, primul capitol, cel cu principiile mecanicii clasice ale lui Newton, o sa apara peste vreo 3-4 ani. Nu e bine. Strategia trebuie revazuta. Probabil o sa trec printr’o versiune beta care sa contina numai teoria cu explicatii si abia mai pe urma or sa vina bucatile de istorie. Problema este ca fara ele nu prea mai e farmec 🙂 Eh….  grea treaba.

Partea buna e ca nu ma grabeste nimeni. Si am ocazia sa fac acum ceea ce mi’ar fi placut sa pot face acum vreo 20 de ani. Numai ca atunci nu aveam internet si nu aveam nici Proiectul Gutenberg, nici Internet Archive si alte arhive similare. Si nici biblioteci sau librarii prea dotate.

Deci… la treaba. Va mai tin la curent cu mersul treburilor. Deocamdata am vreo 2-3 mii de pagini de parcurs :D, de cumparat un manual de fizica de a IXa pentru a vedea ce trebuie sa pun in al meu si de schitat strategia de abordare a proiectului.

 
18 Comments

Posted by on March 5, 2010 in Idei

 

Lecturi Urbane

Aseara au fost Lecturi Urbane si Matasari 17. Amindoua binevenite dupa perioada solicitanta dinainte de 1 Martie, ne’au scos din rutina zilnica si din casa.

Lecturi urbane este o initiativa civika.ro despre care puteti citi mai multe chiar la ei pe blog. Pentru mine a insemnat o ora jumate de pauza de lectura. M’am urcat, impreuna cu alti 150 de oameni (aproximarea mea, habar n’am daca este sau nu realista) si “Dupa amiaza unui faun” a lui Cesares in metrou la Unirii, am mers pina la  Pipera, inapoi pina in Berceni si iarasi pina la Unirii. Metroul s’a transformat dintr’o data intr’o imensa sala de lectura. Chiar am avut senzatia ca ceilalti pasageri, neimplicati in actiunea noastra, au pastrat nivelul conversatiilor la minim, parca pentru a nu ne deranja cititul. Unii dintre ei, cei cuminti si dornici de lectura, chiar au primit carti pentru a ni se alatura.

Inevitabil :), cu ocazia asta s’au facut si multe fotografii. De vazut nu le’am vazut decit pe ale lui Stelian, unul dintre cei mai faini fotografi pe care am avut ocazia sa’i cunosc pina acum. Recomand cu caldura o plimbare pe la el prin galerii.

A fost apoi Matasari 17, un mic party cu ocazia zilei de 1 Martie, cu machiaj si coafura, vin fiert si taclale. Ba, pe alocuri am mai si dansat. Matasari 17 este proiectul lui Iulian, o casa de pe strada “fetitelor”, pe vremuri, unde acum locuiesc 4 tineri artisti cu un proiect si vointa de a’l duce la capat. Aici ne intilnim din cind in cind, ba la o “social networkeala”, ba la un teatru, ba la un Art Tweet Meet cu Andreea si Alina. Un loc frumos, cu oameni frumosi.

Ceea ce este entuziasmant la cele 2 proiecte este ca acopera un gol din viata Bucurestiului, ceva ce simteam ca’i lipseste in comparatie cu alte capitale ale lumii civilizate. Nu stiu cit impact vor avea si cit vor supravietui dar stiu ca din ce in ce mai multi oameni tineri refuza sa mai traiasca ceea ce le’a fost dat, refuza sa se mai complaca in plinsete despre “greaua mostenire”, refuza sa mai astepte sa vina altii cu solutii pe care ei sa le urmeze si devin ei insisi promotori ai schimbarii. Si mai stiu ca in nu foarte multi ani de acum incolo, fara absolut nici un ajutor de la “stat”, fara vaicareli sterile, in Bucuresti vor prinde contur un “Soho” si un “Broadway”, vom avea o viata artistica solida departe de managementul artistic ministerial, departe de scandalurile pe marginea fondurilor alocate, departe de batalia poneilor roz cu svastica.

Si inca un lucru fain, actiunile de genul asta mi’au dat energia necesara pentru a ma apuca de un proiect propriu pe care il planuiesc de ceva timp. Daca exista actiuni artistice paralele actiunilor “oficiale”, de ce n’ar exista si un manual de fizica paralel. Un manual pentru liceu care sa faca fizica frumoasa si atragatoare si nu sterila si respingatoare cum o fac manualele de acum. Si, mai ales, un manual gratuit, facut din dragoste si cu dragoste si nu lucrat pe genunchi pentru a scoate cit mai repede si cit mai multi bani.

Hai ca viata redevine interesanta, cu toata criza de pe capul nostru, cu toate metehnele balcanismului nostru. Pina la urma s’ar putea ca blestemul ala chinezesc (“iti doresc sa traiesti in timpuri in care se scrie istoria”) sa nu fie pina la urma un blestem. Pina la urma e doar o chestiune de raportare la evenimente.

Va astept in Matasari, cu o carte in metrou si cu alte sugestii de actiuni similare.

 
2 Comments

Posted by on March 3, 2010 in Uneori viata e frumoasa