Cind incerc sa gasesc o caracterizare succinta pentru anii dinaintea primului razboi mondial, anii in care am devenit matur, mi se pare ca formula cea mai pregnanta ce i se poate aplica este aceea de virsta de aur a statorniciei. In aproape milenara noastra monarhie austriaca, totul parea sa se sprijine pe temelii de granit, statul insusi fiind chezasia suprema a acestei trainicii. [….] Fiecare stia ce are si ce i se cuvine, ce este permis si ce nu. Toate isi aveau o norma, o masura si o pondere precisa.
[…] In aceasta induiosatoare convingere ca-ti poti imprejmui viata cu un zid (asigurari, renta viagera, asistenta medicala si sociala – nota mea) care sa nu prezinte nici o fisura in fata atentatelor destinului, se ascundea, in ciuda unei conceptii de viata intemeiate pe soliditate si modestie, un mare si periculos orgoliu.
[…] Noua celor de azi care am alungat de mult ca pe o fantoma din vocabularul nostru cuvintul “securitate” ne vine sa zimbim la iluzia optimista pe care si-o facea acea generatie orbita de idealism cum ca progresul tehnic al omenirii va aduce cu sine, neconditionat, un progres la fel de rapid in ordinea morala
(Stefan Zweig – Lumea de ieri; Editura Univers, 1988, pg.23-26)
Ar merita sa continuu cu citatele. Recomand cu multa caldura lectura cartii.
Privesc lumea lui Zweig ca pe o descriere a unei lumi ideale. Toti cei nemultumiti de lumea in care traim acum putem lua aceste prime pagini din “Lumea de ieri” sa facem din ele o platforma-program despre cum vrem sa arate lumea de miine. Totusi, lumea asta a murit. A existat si s-a pulverizat. Progresul tehnic nu conduce, in mod necesar, la ordine morala. Nici la stabilitate.
Omul obisnuit, prin constitutia sa psihica, are nevoie de stabilitate. Are nevoie sa stie ca miine dimineata pleaca la servici, ca miine seara se intoarce de la servici, ca atunci cind se intoarce isi gaseste sotia/sotul acolo, impreuna cu copiii. Are nevoie sa stie ca are doua zile libere pe saptamina si inca citeva, din cind in cind, de vacanta. Are nevoie sa stie ca banii de la banca sint ai lui si-i poate folosi cind vrea si cum vrea. Are nevoie sa stie ca dimineata rasare soarele si noaptea, daca e senin, se vad stelele. Avem nevoie sa fixam ca fiind cunoscute si predictibile lucrurile mari din viata noastra, cele asupra carora nu avem nici un, sau prea putin, control pentru a ne putea indrepta atentia asupra lucrurilor mici, personale si cotidiene pe care le putem influenta. Asa e, in linii mari, omul. Si e normal sa fie asa.
Problema apare cind acest om obisnuit uita ca, totusi, aceasta stabilitate este doar temporara, aparenta. Cind uita ca lucruri la fel de normale, dar in afara sferei lui de influenta, se pot petrece oricind. Oricit de dureroase in consecinte, oricit de absurde in forma, unele lucruri (concedieri in masa, crize financiare, razboaie) sint rezultate normale ale conditiilor ce le preced. De multe ori, prin ceea ce face in microcosmosul sau, omul obisnuit este chiar el o parte a problemei, tocmai prin faptul ca uita ca este o piesa intr-un angrenaj mult mai mare, aflat intr-un echilibru provizoriu si fragil, cu cicluri naturale. De ce este o problema aceasta uitare? Din doua motive, primul fiind deja enuntat, faptul ca actionind fara perspectiva, concomitent cu altii asemenea lui, poate fi parte din ceea ce a destabilizat sistemul. Al doilea motiv este acela ca omul obisnuit aflat intr-o asemenea uitare se trezeste surprins in fata catastrofei. Viata ii este intoarsa pe dos si nu are nici un mecanism de lupta dezvoltat anterior.
Sa ne gindim la parintii nostri (daca sinteti din aceeasi generatie cu mine). Erau destul de tineri in 89, nu aveau prea multi bani pusi deoparte. Si daca aveau, cei 4-5 ani de inflatie nebuna au decimat orice economie, cam toata lumea a pornit de la zero. Cind asta s-a terminat, s-a cam terminat si cu servicul bun la stat, o reminiscenta a timpurilor trecute, au aparut reducerile de personal si, mai rau, piata muncii a devenit foarte agresiva. Au aparut meserii complet necunoscute anterior, s-au cerut abilitati si experienta in domenii de care ei nu auzisera niciodata, iar meseriile vechi aveau din ce in ce mai putina cautare. Majoritatea nu au avut nici o sansa sa se mai adapteze. Cei norocosi si-au conservat pina la pensionare locul de munca pe care-l aveau si in 89, loc de munca ce, din pacate, nu le-a oferit nici o posibilitate de a isi asigura o batrinete ferita de griji.
E un lucru trist si un lucru ce afecteaza direct persoane foarte apropiate noua. Dar, in acelasi timp, este un lucru natural. Cauzele nefericirii lor, spargerea monopolului de stat, privatizarea si inflatia (aici e mult de argumentat si de catre persoane cu mai multe cunostinte in materie decit mine), au fost conditia parasirii unui sistem stabil, dar falimentar, o consecinta naturala a dorintei noastre de a renunta la comunism si dictatura.
Bun, bun, dar ce poate face omul obisnuit pentru a se feri de astfel de catastrofe? Nu poate trai intr-o stare de tensiune permanenta, vecina cu paranoia, nu ne putem cocota cu totii in virful piramidei politice internationale pentru a incerca sa o influentam sau macar sa fim preveniti.
Habar n-am! Nu cred ca exista un raspuns valabil pentru toti. Nu cred ca exista un tip de societate pe care am putea sa-l construim si care sa fie solutie la problema asta. Si nu am gasit nici la altii raspunsuri (exceptam de aici, evident, solutiile exaltat utopice). Cred, in schimb, in solutia individuala. Cred in cumpatare, de exemplu. (Mi se pare absurd sa ma arunc la cumpararea in rate pe perioada lunga a unui lucru, fie el si necesar, plecind doar de la premiza ca, desi acum imi este greu sa platesc ratele si nu am nici o rezerva, lumea in care traiesc este stabila si salariul meu o sa creasca in continuu). Mai cred in educarea permanenta, in extinderea abilitatilor in cit mai multe directii, in acceptarea de provocari in afara fisei postului, in mobilitatea intelectuala. Si cred mult in necesitatea pastrarii unei constientizari sanatoase a faptului ca traim intr-o lume fragila, o lume in care adevarurile acceptate, in intregime sau doar in parte, pot oricind sa se schimbe.
La toate astea as adauga, pentru asezonare, putina perspectiva istorica. Mai reduce din frustrare.
Inchei cu un alt citat din aceeasi carte:
Astazi, cind marea furtuna a spulberat-o de mult, stim pentru totdeauna ca acea lume a statorniciei a fost un castel din acelasi material ca si visele. Si totusi parintii mei au locuit intr-insa ca intr-o casa de piatra.