RSS

Category Archives: De viata

Existăm și-o s-avem bandă!

Mda, stiu, e de trecut la capitolul “wishful thinking”. Da’ cine stie… in timp…

Taman m-am intors de la protestul biciclistic “Existam si-o s-avem banda!“. Scriu impresiile la cald pentru ca altfel ma lenevesc. Deci… primul meu mars biciclistic. De fapt primul protest la care particip dupa 16 ani (in ’96 participam la protestele studentesti din Bucuresti… ce vremuri!!!!). O sa incep cu alea bune.

In primul rind… am fost multi!!! Foarte multi. La o estimare rapida, cred ca am depasit 2000. Dat fiind faptul ca volumul ocupat de o bicicleta si calaretul ei este destul de mare, adunarea a fost impresionanta atunci cind s-a desfasurat. Mi se pare extraordinar faptul ca o idee atit de punctuala, cumva de nisa si inca nu foarte populara, reuseste sa stringa atit de multi oameni intr-un singur oras, fie el si unul mare precum Bucurestiul.

Mi-a placut apoi organizarea. Oameni destul de multi care au facut in continuu ture de la un capat in altul al coloanei pentru a pastra cit de multa ordine au putut ei sa pastreze. In aceeasi directie, am apreciat felul in care s-au grabit sa protejeze coloana de soferii ceva mai putin rabdatori asezindu-se calm in fata lor si rugindu-i sa mai aiba putintica rabdare.

Si organizarea Politiei Rutiere a fost ireprosabila. Au fost citiva motociclisti care s-au miscat foarte repede dintr-un capat in altul pentru a opri circulatia de la o intersectie la alta. Din pacate nu prea le-a multumit nimeni. Asa ca, domnilor politisti care ati fost astazi cu noi, daca cititi cumva textul asta, va multumim si sper sa ne fiti alaturi si atunci cind nu sintem in grupuri asa de mari.

Nu in ultimul rind, protestul a fost bine organizat si din perspectiva reprezentarii in media si a transmiterii mesajului. Am vazut vreo 2-3 echipe de televiziune, foarte multi fotografi, citeva zeci de camere de luat vederi personale. Probabil ca internetul o sa vuiasca in curind, filmulete, postari, impresii, emisiuni TV reluate de toata lumea biciclista din Bucuresti. In plus, au fost multe afise, agatate de fiecare pe unde a putut. La toate astea s-a adaugat si “recicleta” (sper ca am retinut bine), un triciclu cu o mica remorca unde puteau fi aruncate deseurile provenind de la participanti. Ca doar mergem cu bicicleta si din motive ecologice. 🙂

Din pacate au existat si parti rele. Si mi se pare important sa le spunem.

Primul lucru care m-a deranjat a fost galagia inutila. In special cea provenind de la goarne si fluiere. Stiu, a fost un protest si am vrut sa atragem atentia. Dar a fost o galagie, dupa mine, inutila si nepurtatoare de mesaj. Spunea la un moment dat Vlad Stroescu la el pe blog (nu mai stiu daca in postarea la care am pus link) ca unul dintre lucrurile bune ale bicicletei este ca nu deranjeaza, ca nu face galagie. Din pacate protestul asta nu a aratat nicicum acest aspect. Am fost galagiosi fara sa transmitem macar un mesaj prin harmalaia facuta.

Mi-a displacut apoi incapacitatea multor participanti de a realiza ca sint la un mars de protest, nu la o cursa cu obstacole prin Bucuresti. Am vazut multe depasiri inutile printre biciclete si printre masini, iesiri din banda alocata marsului, pedalari in forta care au fracturat coloana in 4-5 bucati.

N-a fost prea minunata nici agresivitatea cu care au tratat vreo 2-3 dintre noi pe cei citiva soferi mai recalcitranti. E adevarat, soferii respectivi au fost absurzi. Dar asta nu a justificat nici furia din ochii respectivilor biciclisti, nici latratul care inlocuise dialogul. In comparatie cu organizatorii care abordau cu calm situatiile similare, acestia au iesit in mod foarte neplacut in evidenta.

Iar cel mai mult m-a deranjat dihotomia soferi/biciclisti care a plutit in atmosfera intregului protest. Au fost multe momente in care din ceea ce se intimpla transpira acea satisfactie “ha! va aratam noi acum!”. Ori nu despre asta este vorba. Protestul asta a fost despre absenta unor conditii minimale de circulat in siguranta pe bicicleta. Poate si despre a induce constiinta faptului ca o bicicleta in plus pe strada este o masina in minus (dupa cum sugerau sau spuneau unele afise purtate de participanti). N-a fost in nici un caz despre adunat multi oameni ca sa sarim, in sfirsit cu sanse de izbinda, la gitul soferilor. Sa nu uitam ca multi dintre biciclisti sint si soferi.

Ma rog, recunosc ca am tendinta de a fi putin prea atent la lucrurile negative. Nu prea am abilitatea de a ma pierde in multime si de a ma bucura de moment fara sa mai vad in stinga si in dreapta.

M-am relaxat semnificativ in drumul solitar spre casa cind la o mica intersectie un Mecedes negru superb a oprit si soferul mi-a facut galant semn sa trec desi daca accelera putin nici macar nu m-ar fi incomodat.

In concluzie… a fost o iesire faina, bine organizata, un protest care sper sa se repete cu la fel sau mai multi participanti pina cind lucrurile se vor schimba. Si sper sa se schimbe cit mai repede pentru ca ne-ar ajuta pe toti, soferi, biciclisti, pietoni. Si sper sa vad din ce in ce mai multa curtoazie intre participantii la trafic. Pentru ca putina bunavointa poate compensa multe metehne ale sistemului. Putem convietui in ciuda debandadei administrative. Dar asta nu se va intimpla atita timp cit vom inventa si intretine dihotomii de tipul sofer/biciclist, sofer/motociclist.

Asfalt uscat pentru toata lumea!

 
4 Comments

Posted by on October 27, 2012 in De viata

 

Tags: , ,

Mare-i gradina….!?!?!?!

Azi am stat toata ziua si-am rontait numere. Multe. Si mici, foarte mici, ca sa incapa cit mai multe pe monitor. Mi se sting niste flacari pe la o turbina si nu reusesc sa inteleg inca ce le-a apucat. Ma rog, ideea e ca am rontait cifre. Acu’, ca se facu de ora 2 in noapte, m-am gindit eu ca e mai bine sa ma opresc si sa o las pe miine cu rontaitul ca nu ma mai tin ochii.

Eh, si daca m-am oprit, hai sa vaz ce mai zice lumea, ce mailuri am mai primit, d-astea cotidiene. Printre altele, vad ca am o oferta de la niste neni simpatici care fac oferte multe, unele chiar interesante. Altele, credeti-ma, nu-s. Precum aia care m-a facut sa scriu postarea asta.

Oferta zice asa: “Spalare ecologica si economica fara detergent. Numai 29 RON pentru un Magic Ball sau 39 RON pentru doua Magic Ball! Cel mai eficient produs de spalat de pe piata este acum in Romania!” Hait, imi zic, hai sa vedem ce-i cu bilutele magice. Si extraterestre, ca-s verzi.

Si bag nasul in detaliile ofertei, sa ma lamuresc cum sta treaba cu magia bilutelor. Si uite ce-mi vad ochii la descrierea “tehnica” a produsului:

Magic Ball contine:

  • Bile magnetice: reduc moleculele de apa si previn depunerile de calcar pe tevi si in masina de spalat.
  • Bile alcaline: metin ionii de apa la nivelul normal de Ph
  • Bile care neutralizeaza clorul
  • Bile dezinfectante (antibiotice): inlatura mucegaiul si organismele patogene care cauzeaza alergii si iritatii ale pielii

Asaaaa… pe buneeee???? Are bile magnetice? Care reduc moleculele de apa? Da’ ce le face, fratele meu? Se string cite 3-4 in jurul unei biete H-O-H, o trag de stringurile de la bikini si-o ameninta pina se face mai mica? Pfff… si prostii aia de la CERN, cu LHCul lor, se chinuie ca idiotii cu bobinele lor gigantice… pai daca bagau niste bile d-astea…

Buuuuunnn… urmatoarele. Bile alcaline. Mentin ionii de apa la nivelul normal de Ph. Sa nu se inece in Ph? Sau cum? Si ce e ala ion de apa? H sau OH? Si ce te faci daca apa cu pricina, cam impura, are mai degraba caracter bazic? Cum mai salvezi ionii de la inec?

Acu’ cu cloru’. Bag seama ca exista niste bile care il neutralizeaza. Ma intreb cum? Fuziune la rece cu un hidrogen (ajuta si la Ph), dupa care dezintegrare beta mica, dar energica, ajunge un amarit de argon-36, gaz inert, neutru, castrat. Apa nefericita.

Ca sa nu mai vorbim despre bilele antibiotice care incep sa fuga dupa mucegai (aspargilius???) si organisme patogene, alogene si halucinogene. Si dau cu bile mai mici dupa ele. Ca blonda cu bile de naftalina dupa molii. Si cind nu le nimeresc se intreaba timpe de ce dracu’ au neutralizat cloru’ care ar fi facut treaba in locul lor. Acu’ sa va vad, bilutelor, cum asteptati o vesnicie sa se dezintegreze argonul ala 36, ca nenorocitul e stabil, nu se dezintegreaza ca sa va dea cloru’ inapoi.

Mai oameni buni, mai copii, intelegem ca vreti sa manince si gura la copiii vostri ceva, intelegem ca toata lumea are dreptul sa se creada inventator. Da’ macar mintiti si voi mai cu talent, nu mai dati copy/paste de pe la altii care s-au umplut si ei, de mult, de “recunostinta”. Macar mormaiti ceva generic si greu de analizat. Vine omu’, citeste prospectu’, cumpara de curiozitate, vede ca, in afara de un zornait nou in masina de spalat si rufe putind ceva mai tare dupa udatura, nu s-a intimplat mai nimic, le arunca si cumpara iar Dero. Da’ macar nu mai luati injuraturi ante ludice.

Si, din nou, oameni buni, mai copii, astia mai cumparatori, am si eu o rugaminte. Inainte de a cumpara ceva, aruncati o geana si pe prospect. Nu de alta, da’ asa hotie jenanta si lenesa nu merita incurajata. Inteleg sa fiu pacalit cu eleganta, da’ mi se pare inacceptabil sa fiu prostit pe fata.

Spor la cumparaturi! Si la spalat!

 
9 Comments

Posted by on March 30, 2012 in De viata

 

Piine si… Kafka

Inspirat de un filmulet vazut noaptea trecuta inainte de a ma retrage la somn, imi planificasem sa incep astazi o serie de postari pe teme de fizica. Asta pentru ca nu mai reusesc odata sa ma asez serios pe proiectul cu manualul de fizica, macar fragmente sa acopar in articole individuale. Asa ca, de cind m-am trezit, imi tot imaginam cum ar trebui sa abordez problema. Asa se face ca, plecat pentru un timp din casa, intre doua alunecari si 3 picaturi scurse din stresinile in dezghetare, mai scriam in minte o fraza, o mai stergeam, ma intelegeti, eram preocupat, aveam un scop nobil si ma straduiam sa il onorez cu o abordare corespunzatoare.

In toata viltoarea asta de ginduri, ajung la un moment dat din urma un batrinel (75-80 de ani) care se chinuia cu pasi marunti sa coboare o mica panta plina de gheata fara nici un punct de sprijin prin apropiere. Instinctiv, m-am oprit, am scos castile din urechi si i-am oferit mina in ajutor. A acceptat dupa o usoara ezitare. Dupa coborire am avut surpriza sa nu-mi dea drumul la mina. Am uitat de gindurile nobile despre fizica si ajutarea semenilor aflati in nevoie si m-am intors spre el sa vad ce vrea. Intr-o prima faza a zis ceva cu sanatate si Dumnezeu, binecunoscutele urari ale Sfintei Vineri din basmele populare romanesti. Dupa care au urmat doua intrebari bomba.

Prima, de incalzire, ce parere am despre noul guvern? Ups… ce raspunzi unui domn in virsta in 2 cuvinte, in ger, in mijlocul icebergurilor bucurestene, cind te cam grabesti si vrei sa eviti prelungirea discutiei? Ce-i spui unui om pe care nu-l cunosti pe o tema care imparte agresiv societatea in doua tabere? Am reusit sa ma eschivez cu un “nu stiu, sa avem rabdare, sa vedem de ce sint in stare”. M-a iertat cu atit.

Dupa care a venit adevarata “atomica”: “E otravita piinea (pentru o clipa am crezut ca e o metafora, eram pregatit pentru o eventuala poezea tragica marca CVT sau Paunescu, m-a dus gindul la tarasenia cu lipsa quorum-ului la validarea ministrilor in comisii din cauza intrebarii anterioare). Stii ca astia de la putere au ordonat ca jumatate din piinea care se vinde in Romania sa fie otravita, ca sa omoare jumatate din populatie? Sa fiti atent, e adevarat.” Omul era realmente ingrijorat pentru soarta mea, cel care-l ajutase in lupta cu gheata.

Mi-am adus aminte imediat de un alt zvon, auzit cu multi ani in urma de la bunica-mea: “nu trebuie sa cistige Tapul, astia daca vin la putere nu ne mai dau nici pensii, nici butelii”. “Tapul”, pentru cine nu-si mai aminteste, fiind domnul Emil Constantinescu.

Carevasazica exista o piata pentru astfel de zvonuri. Imi este foarte greu sa cred ca bunica mea a fost cea care a scornit nebunia cu buteliile, la fel cum mi se pare inimaginabil ca respectivul batrinel sa fi scornit povestea cu piinea otravita. Exista oameni care cred ca asa ceva are priza la public si exista un public la care asemenea absurditati chiar au priza. Chiar traim in plin “Cimitir de la Praga”, Simone Simonini traieste printre noi. Dintr-o data lumea din jur mi s-a parut straina, ireala, kafkiana. Flacara violet de acum 2 ani nu mai era un element disonant aparut de aiurea in realitate, elementul disonant eram eu, cel caruia asa ceva i se parea absurd.

Intrebarea, cit se poate de serioasa, este de ce as mai scrie eu acea serie de articole pe care o planuiam? Pentru cine? Cei care ma citesc, putini, au deja suficient de multe informatii despre respectivele teme sau abilitatea de a se informa din surse demne de incredere in cazul in care li se trezeste interesul pentru subiect. Cei pe care i-ar putea ajuta ceea ce as scrie nu vor ajunge niciodata sa ma citeasca. Dintr-o data toata povestea cu blogul asta mi se pare un exercitiu de futilitate.

Din fericire la scurt timp dupa aceasta intimplare am ajuns la posta. La rind, cu e-reader-ul in mina, am fost abordat de un alt batrinel care m-a intrebat politicos ce e dracovenia la care ma zgiiesc, a ascultat interesat si incintat descrierea mea, a fost impresionat de cantitatea mare de carti pe care le poti cara dupa tine intr-un volum atit de mic, de faptul ca literele pot fi marite suficient de mult incit sa fie lizibile pina si pentru el (purta niste ochelari de care parea ca are mare nevoie), m-a rugat sa-i spun ce marca e si de unde l-am cumparat. Exista o sansa nenula ca unul dintre nepotii lui sa capete cu proxima ocazie un astfel de cadou.

Mi-a revenit, oarecum, increderea in omenire. Poate ca ceea ce fac eu aici e un exercitiu de futilitate. Dar poate ca un singur om, vreodata, va veni aici si va gasi un raspuns, un indemn, un semn, o provocare pe care o cauta. Pentru un singur om, oricit de improbabila i-ar fi aparitia, merita tot efortul.

Asa ca va urma o serie de articole pe teme de fizica. Primul va fi despre gravitatie. Dar, daca vreunul dintre voi, putinii mei cititori, are vreo intrebare anume, ceva despre care vrea sa afle mai mult decit definitii, teoreme si ecuatii, il rog sa-mi scrie. Una dintre problemele mele este aceea de a-mi imagina teme.

 
Leave a comment

Posted by on February 10, 2012 in De viata

 

Satisfactii

Nu stiu altii cum sint, da’ pentru mine una din cele mai mari bucurii este sa vad ca rezultatele muncii mele produc nu doar multumire ci merg pina la entuziasm. Acel moment in care beneficiarul a ceea ce faci iese din rutina “multumim pentru treaba bine facuta” si face un pas in plus, isi lasa incintarea sa se manifeste, este de nepretuit. Tocmai mi s’a intimplat asta acum citeva ore dupa o saptamina de sapaturi, frustrari, dubii legate de capacitatea mea de intelegere si, din fericire, revelatia de final cind toate piesele puzzle’ului s’au asezat cuminti la locul lor. Daca totul s’ar fi terminat doar cu rezolvarea problemei, tot as fi fost incintat. Dar faptul ca si cei pentru care imi storsesem creierii mi’au impartasit euforia a dus lucrurile la un cu totul alt nivel.

Eh, dar nu ca sa ma laud cu realizarile mele m’am apucat sa scriu postarea asta (aiurea, Dragoane, cine crezi tu ca te mai crede?). Intimplarea asta mi’a adus aminte de discutii mai vechi, discutii care mi’au marcat evolutia, care m’au facut sa fiu ceea ce sint.

Acum multi ani, din ce in ce mai multi (lucru destul de natural de altfel), undeva intr’un apartament din Baicului (daca nu ma insel asupra momentului) lua nastere ceea ce repede s’a numit OOP (care OOP, pe linga Object Oriented Programming, insemna in cercul nostru strimt si Organizatia Oculta a Porcilor :D). Eram patru (trei fondatori si un membru :D), eram de nedespartit (spre disperarea unora dintre prietenele noastre de pe vremea aia), visam impreuna si incercam impreuna sa ne imaginam ce ne asteapta dincolo de momentul terminarii facultatii. Cu alte cuvinte, ieseam din adolescenta si incercam sa facem asta cit mai elegant cu putinta (si cit mai tirziu, evident, pentru ca inca nu eram dispusi sa renuntam la noptile de Quake sau Counter Strike in retea).

Au fost multe nopti cu multe discutii despre maturizare, despre succes, despre ceea ce voiam sa devenim. Nu neaparat profesional, ci ca oameni. Unul dintre subiectele recurente ale discutiilor a fost acela al nevoii de a avea impliniri, impliniri emotionale si profesionale. Necesitatea de a avea aceste impliniri, rezulta din discutii, nu avea neaparat legatura cu satisfactia in sine, cu momentul realizarii, ci mai degraba cu felul in care constiinta ca poti reusi in ceea ce iti propui iti schimba perspectiva asupra lumii in care traiesti. Pe linga validarea inerenta si satisfacatoare, pe linga “stima de sine” (mda, stiu, suna aiurea in romana da’ parca nici pa englezeasca nu’mi vine sa’i spun) care creste, mai intervine ceva. Privesti univesul altfel. Ba nu, universul este altfel dupa ce ai acumulat suficiente momente de succes semnificativ. Lumea se deschide ca atunci cind ai invatat un lucru nou si mare. De fapt chiar inveti un lucru nou si mare.

Acum, dupa multi ani, imi dau seama ca aveam dreptate cu toata copilaria argumentelor noastre de pe atunci. Acum vad diferenta profunda intre cei care isi manifesta prezenta la limita necesarului (asta e fisa postului, atita fac) indiferent daca este vorba despre familie, prietenie, viata in cetate sau servici si cei care fac pasul in plus. Acum constat ca pina si intr’o lume defecta cum este Romania inca post-revolutionara acest pas in plus conteaza. Conteaza pentru ca numai de aici pot rezulta impliniri semnificative. Conteaza pentru cel care il face, conteaza pentru cel spre care este facut. Oamenii multumiti tind sa ii multumeasca si pe altii pentru ca sint siguri de ei si au ce oferi, si’au antrenat aceasta capacitate de a oferi, au rafinat’o asa cum au rafinat si oferta in sine.

Mai mult, oamenilor multumiti li se multumeste mai des. 😀 Pentru ca ofera mai multe ocazii de a li se multumi.

Asa ca, la mai mult de 15 ani de la infiintarea OOP si de la primele discutii pe tema asta, un sfat incaruntit: oferiti mai mult decit vi se cere, mai mult decit se asteapta de la voi.

Daca aveti si putin noroc, la un moment dat o sa primiti un mail ca cel pe care l’am primit eu acum citeva ore 😀

 
3 Comments

Posted by on November 24, 2011 in De viata

 

Milenarisme de bodega

Mii de scuze vulpoiului ca ma ocup de asa marunta treaba in loc de promisa postare despre Rosia Montana (dada, vine o postare pe tema asta, la cererea ascultatorilor) dar nu am putut sa ma abtin.

Sa videm cu sta cestiunea. Ea sta asa: de’a lungul vremurilor oamenii au fost fascinati de numere. Fascinatia este inteligibila, nu ma intelegeti gresit. Fara ea nu am fi fost unde sintem (se poate dezbate pe tema asta, dar eu cred ca, una peste alta, sintem mai bine unde sintem decit unde am fi fost fara numere). Pentru unii numerele au insemnat contabilitate (cite corabii pleaca, cu citi baloti de matase sint incarcate, cit costa marfa la incarcare, cit costa la sosire, cite camile pot cumpara din diferenta, cite femei pot adauga la harem in schimbul camilelor astea), pentru altii au fost muzica (intervale, ritmuri, contrapunct), unii le’au cautat sau le’au facut loc in pictura (Piero della Francesca, DaVinci), arhitectura.

Dar fascinatia numerelor nu a luat nici pe departe doar forme productive (si cind spun productive nu ma refer la scopuri mercantile. sau nu doar la ele) si normale la cap. Nuuuu… oamenii sint fascinati de ideea ca ceva atit de arbitrar cum ar fi o data, o ora, “valoarea” literelor dintr’un nume, dimensiunile constructive ale unor cladiri, ca ceva atit de arbitrar, dupa cum spuneam, poate avea valoare profetica. Si dintre toti cei fascinati de astfel de idei, dupa mine, cei mai rai sint milenaristii.

Ultimul milenarism la moda, 11.11.2011, 11:11 (de ce nu 11:11:11.11111111111 ?). Teoria functioneaza, inca o data, pe principiul “fara foc, nu iese fum”. Cum ar veni, despre numarul 11 (o sa gasiti pe alocuri formularea “cifra 11”) au vorbit atit de multi oameni importanti din trecut incit este imposibil sa nu fie ceva cu el. Si daca e ceva cu el, atunci pe 11.11.2011 la ora 11:11 sa nu ne mire daca o sa cada cerul pe noi. Si daca ar fi bine sa nu ne mire, eu zic sa mai facem un pas si sa ne si ingrijoram.

Partea si mai frumoasa este cind apar “semne” care sint, de fapt, pure inventii (bine, toate sint inventii, da’ unele sint de’a dreptul grosolane). Spre exemplu, se aminteste de Sfintul Malachie (Saint Malachy pentu enoriasii dumnealui) si a lui profetie cum ca mai vin inca 112 Papi la volanul bisericii, dupa care poc, vine sfirsitul. Se intimpla ca actualul Papa, Benedict XVI, sa poarte numarul 111 pe tricou. Intelegeti unde bat oamenii astia? Evident ca intelegeti. Da’ nu era suficient! Nuuu….!!! Ca sa fie cu adevarat apocaliptic, Sfintul Malachie devine brusc “un sfint din secolul XI” (XI=11, pentru necunoscatorii sistemului de numerotare roman). Doar ca bietul Máel Máedóc Ua Morgair, cunoscut posteritatii ca Sfintul Malachie, s’a nascut, e adevarat, in secolul XI, dar la craparea de secol XII, in 1094. Preot devine dinsul abia in 1119, episcop in 1132 si face zisa profetie abia in 1139 (cel putin asa zice legenda). Deci in plin secol XII. Adica 12. Adica nu se pune.

Mai mult: 112? Bleacs, e un numar urit. Nici macar nu e prim. Daca era 121, eheheeeiiii, era cu totul altceva. Era un patrat perfect. Sau daca, macar, profetea dinsul in 1112, nu in 1139. Iar ar fi fost ceva.

Concluzia? Mai copii, macar inventati cu cap. Faceti o cercetare sumara (toate datele de mai sus sint rezultatul a maxim 10 minute de cautari pe net). Luati in calcul mai multe lucruri. Calendarul gregorian? Adoptat in 1582 prin Bula Papala. Da niste calcule peste cap. Sistemul actual de masurare a timpului, adoptat in 1967, alta corectie. Pina nu de mult secunda nici macar nu avea sens cu adevarat pentru ca masurarea ei era extrem de imprecisa. Acum dimensiunea unei secunde se defineste ca “durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiației ce corespunde tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K“. Vi se pare 9 192 631 770 un numar pe care sa va bazati profetiile? Stiti macar ce inseamna “niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K“?

Azi am auzit un banc fain de la o minunata doamna: Dumnezeu si Sfintul Petru coboara pe pamint sa vada cum merge treaba. In plimbarea Lor dau peste o casa darapanata rau, in pragul prabusirii. In timp ce se minunau Ei de starea casei si deplingeau starea locuitorilor ei, din casa iese un om cu un bat in mina, bat cu care propteste casa, exact cit sa nu cada pe loc. Dumnezeu, mirat, il intreaba pe Sfintul Petru de ce face asta. Raspunsul a fost: “Pai, Doamne, omul stie ca o sa moara miine. S’o fi gindit ca nu are rost sa o mai repare”. Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, a decis “de acum nimeni nu o sa mai stie cind va muri”.

Fratilor, nu conteaza cind o sa se intimple. Conteaza doar ce facem pina atunci.

Si, ca lovitura de pedeapsa pentru porcarioarele cu care ne’ati intoxicat, aveti de calculat numerologia numelui unui coleg de servici: 自分犬のを当日誕生した. Data nasterii este continuta in nume, evident. Va fi incintat sa afle ce’l asteapta.

Later Edit: Dupa cum bine mi’a amintit Dragoanca mea, mie mi’a iesit din minte, ora 11:11 unde pe glob? Sau Apocalipsa va respecta fusurile orare si va veni in etape. Si aia care stau chiar la limita dintre 2 fusuri orare? Aia scapa sau o iau pe coaja de doua ori? Se poate aplica principiul de nedeterminare la Apocalipsa?

 
15 Comments

Posted by on November 9, 2011 in De viata

 

There is live after studio!!!

Ha! Iar mi’a luat’o Andreea inainte si a scris despre ce voiam sa scriu si eu. Ba i’au mai si preluat postarea 😛

So… simbata noapte, Laptarie, concert Grimus! Dublu eveniment pentru mine pentru ca nu’mi mai petrecusem o seara intreaga acolo de pe vremea in care plecam in gasca din Magurele si sarbatoream venirea bursei 😀 Pe vremea aia Florescu a consacrat o noua urare la ciocnire de pahare: “Sa avem bursa!”. E drept, urmarile nu erau intotdeauna cele mai fericite, starile de a doua zi facindu’ma, la vremea aceea, sa adaptez un celebru adagiu latin: Vae victis vinum! (nu bag mina in foc pentru corectitudinea gramaticala a adaptarii).

Grimus… hmmmm… Grimus nu e de povestit, e de experimentat personal, live. Oricit de exagerat va suna, sentimentul meu, comparind inregistrarile lor de studio cu cele doua concerte pe care le’am vazut, este ca inca nu s’a inventat tehnica de inregistrare care sa cuprinda vocea lui Bogdan Mezofi, forta, inflexiunile, profunzimea care iti ridica parul pe tot corpul.

Duminica incercam sa’i povestesc lui Soso despre experienta si n’am reusit sa’i spun decit ca este o muzica psihedelica. Dar nu in sensul literal al cuvintului, muzica lor nu are nici o legatura cu muzica psihedelica inceputa prin ’60 si esuata in electronismele si tranceismele actuale.  In schimb efectul ei este… psihedelic. Damn… nu gasesc cuvinte pentru a exprima asa o stare. Tocmai de’aia si recomand experimentarea la botu’ calului.

Oameni buni pentru care muzica inseamna mai mult decit lalala la radio in masina, mereti de vedeti Grimus!

 
Leave a comment

Posted by on November 2, 2010 in De viata

 

Plug&Pray

– sau despre cum mi’am petrecut eu astazi doua ore intr’un magazin cu telefoane mobile –

Nu, nu, n’am ajuns inca in stare aia in care fitza e asa de mare incit sa stau 2 ore sa aleg un telefon si asta chiar intr’un magazin de specialitate. Pentru astfel de chestii prefer sa’mi petrec mult mai multe ore in fata calculatorului cautind review’uri si pareri ale cumparatorilor pe net. Deci nu, nu d’aia am stat 2 ore in magazin ci de nevoie.

Stiti chestiile alea mici si albe (in general) care se baga in portul usb si ai internet pe unde’ti cari laptopul. Asa, modemuri. Ei bine, ieri am cumparat unul pentru un coleg neamt care urmeaza sa stea vreo 3 saptamini in Bucuresti, in birou nu are internet, da’ are mailuri importante de primit taman cind se afla acolo. Asa ca m’am dus la maisusmentionatul magazin, nu dau nume si locuri pentru ca este irelevant si oricum va veti gasi, posibil, in aceeasi situatie cu oricare dintre provideri sau magazine, am platit o caruta de bani pe modem (ca deh, nu vrei cu abonament, luam si pielea de pe tine) si vreo jde de euro pentru citiva giga (valabili doar 30 de zile, ca deh, daca dam peste un calic care downladeaza doar 10-20 de kilo pe zi, o sa ne tina ala banda ocupata o viata intreaga).

Ajungem entuziasmati la birou si dam sa instalam modemul ca sa isi citeasca omul mailurile importante. Nu stiu daca sinteti familiarizati cu fenomenul modem USB. Chestia aia are ceva memorie interna, evident read-only, unde se ascunde comoara software-ului necesar pentru utilizarea lui. Asa ca se pot lauda providerii cu un gadget “plug and play”. Infigi jucarica intr’un port USB, dai 15-20 de clickuri de mouse si ar trebui sa fii legat la internet. N’am fost chiar asa de norocosi. Am dat click’uri si am bagat date personale, coduri de activare si parole pina ne’a venit acru pentru ca totul sa aiba ca efect intrarea internetului intr’un time-loop. Orice faceam, orice browser foloseam, orice adresa web cautam, ne intorceam la pagina web a providerului care ne felicita ca avem cont la ei si ca ne’am autentificat cu succes. Dupa cum spuneam, plug&play.

Nefiind chiar abia cazut din pom nici cu calculatoarele si nici cu modemurile usb (cel luat in Egipt de la un provider obscur mi’a consumat cel mult 3 minute din lenea importanta cu care imi ocupam timpul in birou), am inceput sa analizez potentialele cauze ale esecului. Primul gind a fost ca, neamtul folosind laptop de firma paranoica, cu zeci de firewall’uri si softuri de securitate, VPNuri si filtre, e posibil ca sarmanul modem sa se calce pe bataturi cu ceva din securitatea astora. Solutia era evidenta, azi de dimineata il infigem in laptopul meu. Vista pedestru, firewall’uri setate chiar de mine, pisofcheic. Bag modemul, pornesc setup’ul… 2 secunde…bang… eroare. Nu stiu ce sir nu se poate initializa. Bug de software, nici nu apucase sa miroasa ca face ceva cu un modem sau un calculator. Concluzia imediata: modem bulit, sui’te pe motor si hai la magazin.

Si aici incep cele 2 ore.

In primul rind, daca nu aveam inspiratia sa’mi car si laptopul dupa mine (o bestie de vreo 4 kile jumate), aia de la magazin nu ar fi putut sa’mi testeze modemul. Aveau 2 calculatoare acolo dar nu pareau nicicum deschisi sa’l conecteze la ele (m’au intrebat cu disperare in ochi daca am laptopul cu mine). Zic sa fiu baiat bun si sa trec asta cu vederea.

Deschidem bestia, infigem stickul, hai sa instalam. Eroare din nou. Ok, hai sa’l scoatem si mai incercam odata (de parca o accidentala furtuna solara petrecuta in exact clipele alea ar fi putut schimba rezultatul incercarii). Ups! Iar nu merge. Ne mai uitam, ne mai invirtim si’mi vine o idee. Pai daca softul asta e busit, poate aveti alt modem similar. Pai avem. Pai dati’l incoace. Mi’l dau, se instaleaza. Uiiiiii! Dau sa ma conectez, eroare. “Modemul este folosit de un alt program”. Sa mori tu! Vine alt angajat al magazinului: stai sa’ti dau eu ultima versiune a softului, il am in telefon. Scoate un junghi de telefon cu o rata de transfer de 2 lei, descarc ultima versiune in vreo 10 minute, o dezinstalez pe ailalta, o instalez pe asta (fiecare instalare si dezinstalare dura putin peste 5 minute), se instaleaza, dau sa ma conectez… ciuciu! Aceeasi eroare.

Ok! Zarurile au fost epuizate, dam telefon la call center. Evident, incepem prin a astepta vreo 5 minute sa vorbim cu cineva de la call center chiar daca sunam din interior. Nu conteaza. Raspunde o tanti (recunosc faptul ca macar a fost draguta si binevoitoare pe durata orei [si nu exagerez cind spun o ora, a fost chiar putin mai mult] petrecute impreuna la telefon) care ma pune sa repet toate manevrele anterioare. Asa era in procedura, probabil. Nu uitati cele peste 5 minute pentru instalare/dezinstalare. Cind esueaza si astea incepe sa ma puna sa alerg prin meniuri si sa dau clickuri ca sa’i spun ce vad.

O paranteza interesanta. Desi locuim in Romania si majoritatea aplicatiilor software (inclusiv mizeria de Vista de pe laptopul meu) sint traduse in romaneste, cei de la call center te pun sa cauti chestii dupa numele lor englezesc. Stai si cauta si sparge’ti capul incercind sa’ti imaginezi cum au putut sa fi tradus romanii nu stiu ce nume de menu (asta pentru ca, desi am o memorie fotografica destul de buna, nu’mi amintesc chiar toate icon’urile programelor de gestionare ale calculatorului, menu’urile lor si pozitia optiunilor in menu).

Ok, esuam din nou dupa un reboot si o avertizare ca nu trebuie sa ma trateze chiar ca pe un copil de gradinita pentru ca sint programator. Moment in care mi se prezinta atacul cavaleriei grele. Si uite’asa am inceput sa deschid fereastra dupa fereastra si sa modific ad labam parametru dupa parametru (servicul ala trebuie setat pe automat si pornit ca sa mearga, acolo bagati DNSul ala, schimbati numele de autentificare in retea, debifati asta si bifati asta). Ma rog, am schimbat setarile la cel putin jumate din chestiile care privesc retelele din laptop, nu m’ar mira sa nu se mai poata conecta la un UTP normal.

Uraaa…. acum dati connect. Dau, oarecum neincrezator, cred ca aveam si motive. Ciuciu strikes back! Cam la momentul asta se implinea ora de cind stateam cu tanti de vorba la telefon.

Intre timp aflu doua lucruri importante. Unu: desi in ziua anterioara dadusem zeci de clickuri si scrisesem multe chestii personale despre utilizator la aia pe site, asta nu era suficient. Hmmm…. cum adica. Adica da, aveti cont, SIMul e al dumneavoastra, aveti si bani da’ tre’ sa mai completati niste cimpuri si sa mai dati vreo 20 de click’uri prin care sa ne spuneti cum vreti acum sa folositi banii aia. Cum adica cum vreau sa’i folosesc? Doar va spusai: modem, SIM pre-payed, internet temporar cu rata de transfer infinitezimala la preturi colosale. Nununu! Click click! Altfel nu merge. Sau va pot activa eu din server asta chiar acum (se poate vizualiza cite un jet de abur supraincalzit iesit la presiuni periculoase din ambele urechi). A doua chestie, care mi s’a parut cu adevarat haioasa, a fost ca in timpul unei dezinstalari, sa tot fi trecut vreo juma de ora de la inceputul conversatiei, ma intreaba tanti de ce, totusi, imi doresc eu internet pre-payed si nu’mi fac abonament pentru ca e mult mai convenabil. Incercam sa’mi imaginez cit de adinc trebuie sa fie brainwash’ul incit sa ajungi sa’i spui asta unui client evident nemultumit pe care il chinui la telefon.

Si asa ajungem la ultima parte a conversatiei. Tanti imi comunica, deja obosita si ea, inca vreo 2 propuneri de incercari de reparare si imi declara coplesita ca ea alte solutii nu mai are (In afara de “veniti cu modemul la service, in 2-3 saptamini il rezolvam”, o solutie minunata in situatia de fata). Dupa care imi inchide telefonul fara sa mai astepte sa vada daca mai am ceva de intrebat, sugerat, injurat.

Finalul? In mod ciudat, acum merge. Nu, nu chiar singur. Mi’a venit ideea sa iau din nou modemul celor de la magazin, am bagat SIMul meu, am bagat modemul, a aparut un menu pe care nu’l vazusem niciodata inainte, am dat vreo 5 click’uri, am incercat sa ma conectez si n’a mers. Am bagat SIM’ul inapoi in modemul meu, modemul in laptop, menu’ul a aparut din nou, inca vreo 5 click’uri, am incercat sa ma conectez si… a mers. Pesemne am fost norocos pina la urma cu explozia aia solara. Intre timp tanti bifase si ea ca vreau sa folosesc banii aia pe care i’am platit in scopul pentru care i’am platit (oare s’au razgindit asa multi incit au introdus optiunea asta in software), internetul a iesit si el din time-loop, a incarcat pagina Google si nu site’ul alora in care sa ma congratuleze ca m’am autentificat cu succes, am dat sa caute “Freud” (cautarea mea de test de functionat internetul) si mi’au aparut familiarele rezultate cu poze (aia cu Freud care in loc de ciuf, nas si barbison are o demoazela golasa e de mare efect) si wikipedia. Am rasuflat usurat si m’am carat repede inapoi la birou.

Intre timp incepusem sa ma simt si vinovat pentru intirzierea absurda. Cum drac sa trec in raportul zilnic faptul ca mi’am petrecut un sfert de zi incercind sa instalez un modem usb care este, de fapt, Plug&Play.

Sau nu m’am uitat eu atent si e Plug&Pray? Acum vad ca e facut in China. Mike? Adibas? Hongda? Vobafone? Oranje? Cozmote?

 
6 Comments

Posted by on September 14, 2010 in De viata