RSS

Monthly Archives: November 2010

Neagu Djuvara sau despre cum mi’ar fi placut sa invat istoria

Cartile bune, indiferent de subiect si mod de tratare a acestuia, se diferentiaza de celelate prin faptul ca iti deschid portile unor universuri noi. Parcurgerea lor te imbogateste, adauga fatete noi la viziunea pe care deja o ai asupra lumii si le reconfigureaza pe cele vechi. Unele carti lucreaza cu concepte mari, cu sensuri profunde, altele cinta in cheie minora dar nu mai putin importanta. Pentru ca, nu’i asa, pentru a avea rabdarea si deschiderea de a descoperi sensul vietii trebuie sa afli mai intii ca se poate zimbi in mii de feluri si cu mii de semnificatii, ca lacrimile pot curge din mii de motive, ca frunzele sint, pe de o parte, simpla, daca se poate spune asa ceva, victorie a viului asupra entropiei dar si simbol al renasterii perpetue.

“Saga Gradistenilor” a lui Neagu Djuvara este o carte buna. Nu este o carte de istorie, chiar daca a fost scrisa cu toata rigoarea demna de un tratat de istorie, chiar daca este rezultatul scotocelii de ani prin arhive si memoria altora. Nu este nici beletristica, nu este o istorie romantata, chiar daca lectura curge lin in ciuda ariditatii multor pasaje, citate din pomelnice sau documente administrative.

Saga Gradistenilor este o istorie scrisa in cheie minora si hitra. La 94 de ani, Neagu Djuvara este unul dintre acei aristocrati ai manierelor scapat de obsesia conventiilor si imaginii. Aceasta ii permite sa fie pe alocuri de’a dreptul scandalos fara a’si pierde eleganta. (Nu dau citate, ii las pe curiosi sa le descopere singuri. Merita) Pe alocuri mi’a lasat senzatia ca a fost contemporan cu toate cele despre care scrie, chiar daca lucrarea lui acopera o perioada foarte lunga de istorie (sec. XVI-XX), ca isi corecteaza amuzat si relaxat inaintasii intr’ale subiectului. Sint spumoase demonstratiile lui, nu mereu foarte convingatoare, cum ca un autor sau altul s’a inselat in privinta interpretarii unui text sau a cronologiei unor intimplari, punctul culminant fiind “sapuneala” pe care i’o trage rubedeniei sale Grigore Gradisteanu, “autorul acelui <<Nobiliaru Familiei Gradisteanu>>”, pentru snobismul de care a dat dovada.

In plus, pe fundalul aparentei lejeritati cu care trateaza principala tema a cartii, genealogia Gradistenilor, Neagu Djuvara urmareste in secundar o tema mai grea, aceea a rolului marii boierimi in istoria Tarii Romanesti. Aceasta a doua tema, desi prea putin urmarita si mai deloc cristalizata in cuprinsul cartii, a fost pentru mine si cea mai plina de surprize. Trebuie sa recunosc ca sint inca, la fel ca majoritatea romanilor educati in epoca comunista, prizonierul acelei istorii oficiale infestate de protocronism. Corupt de ideologia acelori ani, mosier, boier, burghezie au, din pacate, rezonante profund negative in mintea mea. Exceptindu’i, evident, pe fratii Buzesti si pe Soimaresti πŸ˜€ Tot din aceleasi surse, aveam convingerea ca boierii veacurilor trecute erau cumva de carton, masa de manevra la dispozitia vointei domnitorului. Care domnitor, cind se supara, pre multi ii popea.

Cartea lui Neagu Djuvara a reusit sa’mi deschida ochii asupra acestui prizonierat. Nu spun prin asta ca am inteles, in sfirsit, cum au stat lucrurile. Dar, cu siguranta, acum pot recunoaste ca habar n’am cum au stat lucrurile, o baza buna pentru a incepe sa studiez problema. Ideea unei mari boierimi cu vointa independenta de cea a domnitorului, functionind deseori pe post de contrapondere, de “parlament” in sensul britanic al conceptului, a fost si noua si fascinanta pentru mine.

Ramin doua frustrari la incheierea cartii. Prima ar fi ca, din pacate, istoria noatra veche este foarte slab reprezentata in texte. Saga Gradistenilor a stirnit o sete greu de potolit cu romantarile tirzii din cartile lui Sadoveanu sau Alexandru Mitru, Delavrancea sau Balcescu. Din pacate noua ne’au lipsit, cel mai probabil din motive teribil de obiective, un Machiavelli, un Dante, un Shakespeare, un Rablaise (si lista continua frustrant de lunga) care sa fie martori ai timpurilor si sa lase texte valoroase si coerente din care sa ghicim cum stateau lucrurile pe atunci.

A doua frustrare este legata de obsesia pentru propriul patronim. Citind la Neagu Djuvara despre cit de dificila i’a fost lui urmarirea unui arbore genealogic a unei mari familii boieresti, cu urme semnificative in documentele timpurilor, vazind cit de interpretabile sint chiar si in cazul lui acele documente, ma intreb ce sansa am eu, venind dintr’o familie modesta, sa’mi descopar originile. Singura sansa, probabil, ar fi raritatea numelui meu de familie si aria geografica relativ restrinsa in care aceasta a trait. Cine stie, poate imi voi gasi cindva curajul si resursele pentru a ma apuca de scormonit. Ce e sigur, Saga Gradistenilor mi’a intarit curiozitatea.

 
7 Comments

Posted by on November 14, 2010 in Cartea Cotidiana

 

There is live after studio!!!

Ha! Iar mi’a luat’o Andreea inainte si a scris despre ce voiam sa scriu si eu. Ba i’au mai si preluat postarea πŸ˜›

So… simbata noapte, Laptarie, concert Grimus! Dublu eveniment pentru mine pentru ca nu’mi mai petrecusem o seara intreaga acolo de pe vremea in care plecam in gasca din Magurele si sarbatoream venirea bursei πŸ˜€ Pe vremea aia Florescu a consacrat o noua urare la ciocnire de pahare: “Sa avem bursa!”. E drept, urmarile nu erau intotdeauna cele mai fericite, starile de a doua zi facindu’ma, la vremea aceea, sa adaptez un celebru adagiu latin: Vae victis vinum! (nu bag mina in foc pentru corectitudinea gramaticala a adaptarii).

Grimus… hmmmm… Grimus nu e de povestit, e de experimentat personal, live. Oricit de exagerat va suna, sentimentul meu, comparind inregistrarile lor de studio cu cele doua concerte pe care le’am vazut, este ca inca nu s’a inventat tehnica de inregistrare care sa cuprinda vocea lui Bogdan Mezofi, forta, inflexiunile, profunzimea care iti ridica parul pe tot corpul.

Duminica incercam sa’i povestesc lui Soso despre experienta si n’am reusit sa’i spun decit ca este o muzica psihedelica. Dar nu in sensul literal al cuvintului, muzica lor nu are nici o legatura cu muzica psihedelica inceputa prin ’60 si esuata in electronismele si tranceismele actuale. Β In schimb efectul ei este… psihedelic. Damn… nu gasesc cuvinte pentru a exprima asa o stare. Tocmai de’aia si recomand experimentarea la botu’ calului.

Oameni buni pentru care muzica inseamna mai mult decit lalala la radio in masina, mereti de vedeti Grimus!

 
Leave a comment

Posted by on November 2, 2010 in De viata