RSS

Category Archives: Idei

Actiunea… manualul

Ei bine, am inceput sa string materiale pentru manualul de fizica despre care vorbeam in postarea anterioara. Grand projet, vorba lui De Gaulle. Ceea ce parea oarecum simplu in prima faza se dovedeste a fi mult mai complicat odata cu adunarea materialelor.

In mintea mea, ceea ce vreau sa fac pleaca de la citeva observatii facute de’a lungul anilor. In primul rind, majoritatea oamenilor urasc fizica atunci cind se lovesc de ea in scoala. Motivul, mi se pare mie, este ca lipsesc doua lucruri esentiale: o abordare adecvata si un suport atractiv. Ca mai toate stiintele, fizica este prezentata ca un fapt static, imuabil, fara istorie, fara genealogie. Convingerea mea este ca, in absenta explicarii contextului in care fizica s’a dezvoltat pina la ceea ce a ajuns ea sa fie in zilele noastre, singurii care se mai apropie de ea sint cei citiva nebuni pasionati care descopera, cum am descoperit si eu in adolescenta, frumusetea din spatele rigiditatii ecuatiilor.

Apoi este felul in care este prezentata. In toate cazurile intilnite de mine profesorii considerau ca telul contactului dintre elevi si fizica este capatarea abilitatii de a rezolva niste probleme-tip pentru a lua note mari la teze, extemporale si examene de admitere. Din fericire lucrurile s’au mai schimbat pentru mine atunci cind am ajuns in facultate, am intilnit citiva profesori extraordinari si lucrurile au capatat alta dimensiune. Din pacate multi nu ajung pina acolo, multi ramin cu imaginea creata in liceu. De aici convingerea ca, daca vrem sa facem ceva pentru a imbunatati situatia, trebuie sa facem asta la nivelul liceului.

Si, pina la urma, de ce e atit de importanta fizica asta? De ce am face si cel mai mic efort pentru a o intelege? Pai… e frumoasa 🙂 Apoi… descrie lumea in care traim, o face mai coerenta, mai inteligibila, mai putin aleatorie, ne ajuta sa intelegem de ce e greu sa impingem masina cu frina de mina trasa, se leaga de mai toate din viata noastra.

***

Initial ma gindisem la o abordare combinata, teorie si istorie. Teoria explicata cit mai accesibil, istoria povestita cit mai atractiv. Insa azi m’am speriat de partea cu istoria. Daca ma iau in serios cu asta, primul capitol, cel cu principiile mecanicii clasice ale lui Newton, o sa apara peste vreo 3-4 ani. Nu e bine. Strategia trebuie revazuta. Probabil o sa trec printr’o versiune beta care sa contina numai teoria cu explicatii si abia mai pe urma or sa vina bucatile de istorie. Problema este ca fara ele nu prea mai e farmec 🙂 Eh….  grea treaba.

Partea buna e ca nu ma grabeste nimeni. Si am ocazia sa fac acum ceea ce mi’ar fi placut sa pot face acum vreo 20 de ani. Numai ca atunci nu aveam internet si nu aveam nici Proiectul Gutenberg, nici Internet Archive si alte arhive similare. Si nici biblioteci sau librarii prea dotate.

Deci… la treaba. Va mai tin la curent cu mersul treburilor. Deocamdata am vreo 2-3 mii de pagini de parcurs :D, de cumparat un manual de fizica de a IXa pentru a vedea ce trebuie sa pun in al meu si de schitat strategia de abordare a proiectului.

Advertisements
 
18 Comments

Posted by on March 5, 2010 in Idei

 

Memorandum pentru presedinte

Curios din fire, am luat acum citeva zile Dilema Veche, cea care a venit impreuna cu ultimul numar din Foreign Policy. Dosarul numarului: “memorandum pentru presedinte”. Ceea ce vrea sa spuna ca au cerut citorva minti luminate ale neamului sa faca o lista de obiective marete pentru cel care va deveni presedinte al Romaniei in noiembrie 2009.

Grand project! vorba lui DeGaulle. Mi’a atras atentia din prima si am purces la citirea lui. Si mare mi’a fost dezamagirea. Imi cer scuze, stimabile minti luminate, dar creioanele domniilor voastre au asternut aceleasi banalitati pe care le insira politicienii nostri de ceva ani incoace, in exact acelasi stil. Ca Romania trebuie sa devina o putere la Marea Neagra, ca trebuie sa ne imbunatatim relatiile cu Moldova, ca ne trebuie mai multe autostrazi si trebuie, evident, sa facem ceva si cu Dunarea, ca e nasol cu Gazprom si Rusia in coaste.

Ok, de acord, sint idei importante, de luat in seama. Dar… nu neluarea lor in seama este problema noastra ci luarea ineficienta, nepotrivita, superficiala, demagogica. Mi’ar fi placut sa citesc la cineva ceva de genul: studiu de fezabilitate, invitat investitori straini (lista cu cei deja contactati sau usor contactabili/interesati), impact asupra aspectului X, plan de bataie. Mi’ar fi placut sa vad ceva concret, o propunere la obiect, o idee atit de fascinanta incit sa care dupa ea si investitori si public.

Sa va dau un exemplu de proiect in care Europa este pe punctul de a investi. Mult si pe termen foarte lung. Europa va acoperi 0.1% din desertul Sahara cu panouri solare care, in principiu, vor putea livra 100% din consumul actual de energie electrica al Comunitatii Europene. Alaturi de energie electrica, respectiva zona va crea umiditate, culturi, paduri, va imbunatati nivelul de trai al celor din tarile care vor gazdui proiectul, va ajuta direct la reducerea cantitatii de dioxid de carbon din atmosfera. Asta, stimabililor, este un proiect, o propunere. Cel care a venit cu ideea a avut intr’adevar viziune.

As vrea sa vad un studiu, unul serios, despre impactul a 2 autostrazi paralele care sa uneasca vestul Romaniei de Marea Neagra. Impact la nivel european, nu doar asupra masinilor noastre sau ale turistilor. Si cu studiul asta sa se duca domniile lor politicienii la coana Europa si la Nokia, Opel, Mercedes, Aprilia si la cine mai vor ei si sa le propuna un business. Sa le prezinte avantajele si sa ii convinga sa investeasca.

As vrea sa citesc despre cineva care chiar se opreste 1 an din orice altceva si e platit sa caute ce avem noi cu adevarat de oferit. Si sa faca un plan ca de mers la banca cu el pentru un imprumut. Nu mai vreau sa vad parerea unor oameni care s’au gindit 2 ore, la cerere, la un subiect, au aruncat 1000 de caractere in Word, si’au luat banii pentru colaborare si au plecat mai departe. Vorbe, vorbe! Nu ne’am saturat, oare, de vorbe?

 
3 Comments

Posted by on September 30, 2009 in Idei

 

Cartile care ne definesc

Scriam acum ceva timp despre felul in care m’a influentat Space Beagle a lui Van Vogt. De atunci ma tot gindesc la cartile din viata mea, despre ceea ce au adus ele in mine si despre ceea ce au furat ele de la mine.

Intimplarea, chiar o fi intimplare?, face ca in mijlocul meditatiei pe tema asta sa fi citit “Memoria vegetala” a lui Umberto Eco. Iata un citat frumos pe tema asta:

“Chiar daca stim ca adesea gresesc, le luam mereu in serios. Le cerem sa ne dea mai multa memorie decit ne permitem sa acumulam in viata noastra cea scurta. Nu ne dam seama, dar bogatia noastra in comparatie cu un analfabet (sau in comparatie cu un alfabetizat care nu citeste) consta in aceea ca el traieste si va trai numai viata sa, in timp ce noi am trait nenumarate vieti. […] Cu ajutorul memoriei vegetale a cartii ne putem aminti, pe linga jocurile copilariei noastre, si pe cele ale lui Proust, pe linga visurile adolescentei noastre, si pe acelea ale lui Jim in cautarea Insulei Comori, si tragem invataminte nu numai din propriile greseli, ci si din acelea ale lui Pinocchio sau ale lui Hannibal la Capua”.

Cartile mele m’au facut, intr’adevar mai bogat. Nu doar am invatat ceva nou sau un alt mod de a privi lucrurile, nu doar mi’am asezat sistemul de valori pe argumente mai solide decit mi’as fi putut construi de unul singur, nu doar m’am simtit confirmat sau, din contra, fortat sa ma revizuiesc. In plus, am avut in fata ochilor sute de modele de drumuri in viata, sute de roluri pe care le poti juca in viata, roluri din care poti sa alegi sau sa’ti construiesti din bucatele un Frankenstein propriu.

Si sute, mii de ore de bucurie pura, de frumusete de dragul frumusetii, de vraja si de vis.

De la Dumas, Zevaco si Feval am invatat despre prietenie si cavalerism, despre eroism si sacrificiu de sine. De la Hesse am invatat despre fascinatia turnului de fildes si despre lumea academica ideala, despre lupta cu lupul din tine, despre femeia compusa si eterna lupta dintre Dyonisos si Apollo. Papini m’a facut sa’mi doresc cunoasterea totala si m’a invatat despre riscurile ei.

Au venit apoi scriitorii SF, cu lumile lor ciudate dar vorbind, cu totii, despre adincimi prea putin sondate ale lumii reale. Herbert, Van Vogt, Zelazny… cita bogatie, cita imaginatie si, mai ales, cit de adinca intelegere a naturii umane. Am invatat prin ei sa’mi intorc privirea si spre in exterior, sa imbratisez umanitatea cu bunele si relele ei si sa inteleg ca este mai putin haotica decit pare si ca, furat de fascinatia descoperirii legilor dupa care se misca, devine mai suportabil sa traiesti in mijlocul ei.

Inevitabil, sint nedrept cu multi. Multi ar trebui sa fie pusi aici. Saul Bellow, Umberto Eco, Italo Calvino, Milan Kundera, Philip Roth, Salman Rushdie, Corneille, Hugo, Oscar Wilde, Saki, Lord Byron, Blake, Huxley… lista este enorma, spre marea mea bucurie, lista oamenilor care au facut ceva ce a schimbat viata unui personaj marunt pe care nici macar nu si l’au imaginat vreodata, nu si’au pus problema ca el o sa apara, matricea dupa care a fost turnat el cindva in viitor nici macar nu era posibil de intuit la acea vreme.

Oscar Wilde spunea in Portret ca atunci cind influentezi pe cineva, acesta inceteaza sa’si mai traiasca propria viata, el te traieste pe tine, devine o extensie a ta. In context, aceasta suna destul de rau. Privind in spate, cu toate amprentele acestea gigantice pe mine, cred ca nu a iesit ceva foarte rau. Ba tind sa cred ca a iesit atit de bine incit pot sa le spun “Va multumesc! Si sper sa lasati in continuare amprente.”

 
Leave a comment

Posted by on July 7, 2009 in Idei

 

Etica vs Libertate

Cind puneam intrebarea initiala a draftului la aceasta postare (“Pot coexista libertatea si etica, de orice fel, intr’o comunitate umana?”) ma gindeam la o etica “de stat”, in sensul de linie directoare a moravului public si a politicii de stat. Ma gindeam la iacobinul Robespierre si Revolutia Franceza, la puritanul Cromwell, la Lenin si revolutia bolsevica. La fel cum ma gindeam la cele citeva sute de ani de implicare directa a bisericii crestine in politica europeana si la inca prezenta implicare a islamului in politica statelor din estul mai mult sau mai putin indepartat.

In principiu, toate aceste regimuri enumerate mai sus au propus o etica, in unele cazuri cu baza religioasa, in altele fara. Tot in principiu, aceasta etica a avut baze mai mult decit frumoase. Dar au avut ca rezultat absenta libertatii. Sau cel putin asa ne spune istoria.

Problema acestor regimuri a fost mereu clivajul abrupt intre sustinatori si ne-sustinatori (ca sa nu spun chiar revoltati sau rebeli/eretici). Pe de o parte, sustinatorilor le’au oferit un scop solid in viata, o linie directoare cu o valoare morala inalta (chiar daca discutabila in anumite cazuri), jaloane de’a lungul carora sa isi structureze viata. De partea cealalta, pentru a putea sa’si intretina idealismul inalt si a nu se lasa infestate de “erezii”, au fost nevoite sa suprime dur orice dizidenta. Lucru care a dus la stagnarea progresului si la faliment. Care faliment, de multe ori, s’a lasat cu violenta.

In punctul asta se nastea intrebarea a doua (“Etica colectiva sau etica individuala?”). Dupa cum gindeam eu putin mai devreme, se pare ca o linie directoare solida impartasita de majoritate si intarita de stat nu este de preferat. Asta daca alegem progresul si libertatea individuala ca si criterii de judecata (exista alte sisteme de referinta prin prisma carora intarind libertatea individuala am decazut din datorie si ne’am smintit).

Se pare ca omenirea celei de’a doua jumatati a secolului XX a gasit o solutie la problema eticii. Sub umbrela consumismului ca si motor al promovarii brutale a libertatii individuale, brava si noua lume noua propune o etica mai laxa. Ea nu trebuie sa fie aceeasi in toti, nu mai e nevoie de prozelitism, nu mai trebuie sa fie atit de puternica si de vehementa, cu conditia ca rezultatul final sa fie o buna convietuire, eficienta si corectitudine in munca si in viata sociala. Cadrul legislativ permite aproape orice atita timp cit nu atinge interesele naturale (si nu pretentiile subiective) ale celorlalti. Exista locuri in lume in care, cu exceptia unor accidente punctuale, visul lui Pascal despre libertatea individului s’a infaptuit. Dupa cum spunea si mutulik, din multe etici individuale se face o etica colectiva. Ea nu mai este o suma in fapt ci una in spirit.

Lucrurile par a fi minunate. Fiecare e liber sa faca ce’l taie capul, cum il taie capul, cind il taie capul, atita timp cit nu contravine legilor oarecum minimale, predictibile si usor inteligibile (nu va luati de situatia Romaniei. Noi sintem inca in proces de tranzitie la capitolul asta dar trendul este similar). Numai ca nu pot sa nu constat o mica hiba (care s’ar putea sa ne coste mult). Umanitatea si’a pierdut perspectiva. Nu ne mai indreptam spre nimic. Fukuyama constata “sfirsitul istoriei”. Oricit de contestabila este idea lui, nu pot sa nu ma intreb daca mai mergem undeva. Fiecare din noi are propria directie si totul pare o miscare browniana cu suma zero. Mi se pare ca ne rezumam la a fi reactivi in loc sa mai fim activi. Totul pare a se rezuma la binele individual, confortul inlesnit de aparate si industria de entertainment.

Dupa mine, ultima idee coagulatoare din istoria omenirii a fost imbunatatirea sperantei de viata. Odata ce am reusit sa impingem moartea cit mai departe, din momentul in care sanatatea si supravietuirea individuala au fost in mod decent rezolvate, orice actiune in forta spre o tinta bine definita a disparut. De asta ma intrebam cit de departe putem ajunge fiind liberi sa mergem oriunde. Evident, fiind liberi, limita este cerul pentru fiecare dintre noi. Dar sint tinte in care individul nu este suficient. Este nevoie de un efort colectiv, de pus umar linga umar, lucru care pare acum aproape imposibil (pentru semnarea tratatului de la Kyoto a fost nevoie de ajungerea la o situatie de adevarata criza climaterica. Si inca mai exista sceptici cu pozitii puternice care se indoiesc ca tratatul are vreun sens).

Acest individualism, pe linga faptul ca nu pare a se mai indrepta spre nicaieri, are inca un neajuns. Individul si interesele lui private sufera de egoism. In fuga sa spre intarirea pozitiei individuale el risca sa omoare gaina cu oua de aur. Capitalismul in forma lui actuala tinde sa satisfaca exact acest individualism. Eliberind toate resorturile umane, pentru ca, nu’i asa, nu poti fi liber daca esti frustrat, am ajuns in situatia in care lacomia, dublata de inteligenta si ingeniozitate, a aruncat economia mondiala in aer. Sa aiba nevoie individualismul inca nevoie de zabala? Se pare ca da, daca vrem sa supravietuim.

Si asa ma intorc de unde am inceput. Avem nevoie de o etica colectiva ceva mai robusta decit aceasta suma laxa pe care o imbratisam acum? Si daca da, cit de aproape sa fie ea de cealalta extrema a spectrului? Putem ajunge la un moment dat sa justificam si sa imbratisam cu adevarat o lege gen “Patriotic Act” a lui Bush pentru a face fata provocarilor? Poate nu vor fi provocari gen terorism ci o provocare demografica. Poate inghiti Vestul o lege similara celei din China care sa reglementeze numarul de copii dintr’o familie (ca in Jocul lui Ender)?

Tocmai mi’am adus aminte de un vis din copilarie. Oare cind va incepe omenirea sa lucreze impreuna pentru a zbura spre stele? E un vis uitat? Il vom redescoperi doar in ultima clipa cind viata pe pamint va deveni imposibila?

 
Leave a comment

Posted by on February 1, 2009 in Idei