Ridendo

Ieri am strins suficiente dovezi pentru o teorie noua conform careia risul nu are nevoie de cuvinte. Ati putea spune ca e suficienta gidilarea. Nu, nici asta nu a fost inclusa in experiment.

Dar sa incepem cu expunerea cadrului experimentului:

In masina, de la Cairo aeroport la Ras El Bar, cunoscut si drept Triunghiul de Aur, un orasel cam cit Lehliu Gara prins intre un brat al Nilului, Mediterana si Canalul Suez. Soferul meu, ce mah? credeati ca eu nu pot sa am sofer?, un egiptean get-beget nevorbitor de limbi cunoscute si mie. De fapt stie citeva expresii in engleza pe care nu cred ca le intelege: Oh my God (cunoscind cite ceva despre islamism tind sa fiu sigur ca nu intelege ce inseamna) si, mai nou, Everybody I love you Marius (asta s’ar vrea o declaratie a faptului ca am reusit sa’mi trec pletele neobisnuite de furcile caudine ale prejudecatilor lor).

Ei bine, cu aceasta saracie de vocabular conversational cu tot, folosindu’ne doar de datul disperat din miini, mai mult eu pentru ca el era la volan, si de onomatopee dibuite ad hoc am ris ca apucatii 3 ore cit ne’a tinut drumul. Ciudat lucru, si asta ar trebui sa fie o lectie pentru elitismul meu besmetic, eu si soferul meu apartinem unor lumi complet paralele. Daca am fi vorbit aceeasi limba, sint convins, am fi tacut milc de la un capat la celalalt al drumului si m’as fi rezumat la un simplu “multumesc” de incheiere. Iar daca ar fi incercat sa faca conversatie m’ar fi scos din sarite cu siguranta.

Cuvintele sint, probabil, in plus uneori. Multumesc mult Aiman (sper ca asa se scrie numele omului). A fost o lectie pe care sper sa nu o uit curind. Si o dupa-amiaza cum nu am mai avut de mult cu altcineva decit cu Andreea.