RSS

Category Archives: Uncategorized

Despre demnitate

Initial voiam sa scriu mult mai dur despre subiect. La momentul ala eram inca prins de evenimente, enervat si, mai ales, mascul protector. Andreea era linga mine, cu lacrimi in ochi si intr’o stare sora cu depresia. Intre timp lucrurile s’au mai racit (fara a se rezolva), de unde si atitudinea ceva mai relaxata.

Toata tarasenia a pornit de la “expozitia” la care trebuia sa participam week’end’ul trecut. In extenso a scris Andreea despre asta la ea pe blog. Eu n’o sa ma mai apuc sa povestesc detaliile, o sa comentez doar la adresa substratului intregii intimplari.

Ne’am nascut, nefericit, intr’o tara chinuita (cel putin in perioada dinainte de nasterea noastra si putin dupa). De aici au decurs o multime de consecinte, atit la nivel individual cit si colectiv. E greu sa le ceri sa dispara imediat, e absurd sa te astepti sa se intimple asta. Cu o singura observatie, au trecut mai mult de 20 de ani de cind acel chin a incetat. Intre timp a aparut deja o generatie de tineri care nu are nici o amintire semnificativa despre comunism, asupra caror maturizare nu s’a mai intervenit cu bestialitate. A cam venit vremea sa se schimbe ceva in Romania profunda.

(Nu vreau sa discut aici despre daca sau nu lucrurile malefice s’au terminat in ’89. Voi ocoli subiectul si aici si in comentarii)

Unul dintre lucrurile care nu s’a schimbat inca este felul in care ne raportam la demnitatea proprie. Mai rau, aceasta demnitate nici macar n’a reaparut ca subiect important in meditatiile noastre individuale sau colective. Sintem in stare sa vorbim despre orice, despre bani, sosele, fabrici, privatizari frauduloase, alegeri fraudate, sa injuram tabara politica adversa, sa injuram presa si politica, orice, mai putin sa ne gindim la propria demnitate.

Nu militez aici pentru vreun cod rigid si artificial construit al onoarei. Nici pentru demnitatea pe care ti’o confera ceilalti prin felul in care interactioneaza cu tine. Militez insa pentru acea demnitate care deriva din intelegerea corecta si eficienta a regulilor jocului. Pentru demnitatea care deriva din faptul ca nu incalci legile si regulile nu din frica de pedeapsa ci pentru ca le intelegi eficienta. Pentru demnitatea care deriva din intelegerea ca o lege proasta nu se indreapta prin incalcare ci prin actiuni legale de corectare, indiferent cit de complicate, greoaie si consumatoare de timp sint aceste actiuni. Pentru demnitatea care se naste din momentul in care iti recunosti greseala indiferent de consecintele recunoasterii in loc sa o ascunzi sub pres sau sa o pasezi altora.

Din pacate cunosc foarte putini oameni la noi care au o astfel de atitudine fata de ei insisi. Ei sint exceptia, accidentul. Si, tot din pacate, asta este ceea ce ne desparte de vestul european pe care’l invidiem. Acolo demnitatea reprezinta norma, absenta ei, accidentul.

Cel putin doua consecinte, amindoua catastrofale, deriva din aceasta absenta in spatiul romanesc. In primul rind demnitatea este marginalizata. Se ride de ea, este ineficienta, falimentara, pedepsita. Respectarea regulilor rezulta intr’o stare eternizata de frustrare, iti consuma zilnic resursele psihice, te aduce intr’o stare paranoida permanentizata, te astepti in continuu sa vina o lovitura de undeva. Din cauza asta cei foarte tineri si cei care se afla in zona gri nu primesc nici o incurajare sa se indrepte in directia corecta. Rezultatul… traim chinuiti sau emigram.

Cealalta consecinta se refera la ceilalti, la majoritari. Absenta intelegerii regulilor ca fiind consecinta eficienta a contractului social, a convietuirii in turme a animalului-om, este un semn al maturizarii incomplete a individului. Includerea fricii in ecuatia raportarii la reguli este semn al raminerii in copilarie, rebeliunea agresiva impotriva regulilor sau indiferenta la ele sint semne al adolescentei. Daca la un copil sau la un adolescent acestea sint simptome normale, la un om “matur”, fortat sa’si asume un anumit rol social (sot/sotie, angajat/angajator, consumator sau producator de bunuri) ele conduc la construirea unui model defect de interactiune cu propria persoana si cu ceilalti. Rezultatul firesc, la cei mai multi, este un destin ratat. Fericirea este asteptata mereu din exterior dar ea nu vine niciodata de acolo.

Ma intorc la ceea ce s’a intimplat vinerea trecuta. Aplicarea perfecta a celor scrise mai sus. Andreea a hotarit sa plece refuzind sa incalce regulile. Cei care le incalcasera au inceput sa inventeze scuze, sa incerce o scoata pe ea vinovata. Majoritatea celorlalti au ramas, au acceptat ilegalitatea, au refuzat sa o amendeze, probabil chiar au profitat de ea, unii. Miine altcineva va comite o ilegalitate care ne va afecta si pe noi si pe ei si toata lumea va fi nemultumita. Poimiine va veni rindul altuia. Te uiti in jur si constati ca doar omuciderea, atita timp cit nu depaseste anumite limite, a mai ramas un tabu. In rest, regulile sint incalcate in permanenta fie cu speranta ca n’o sa vina nimeni sa controleze (cine sa o mai faca si pe asta?), fie cu aroganta celui care cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva.

Cu toate astea, cu toate frustrarile, piedicile, sentimentele de inadaptare, tin cu dintii de ideea ca demnitatea nu este nici inutila, nici invechita, nici supra-evaluata.

Advertisements
 
40 Comments

Posted by on October 15, 2010 in Uncategorized

 

Robo Sapiens

Dupa cum v’am obisnuit, inca un subiect care ma bintuie de ceva vreme. Unul d’ala pe care toata lumea se fereste sa’l atinga pentru ca sar imediat din el concluzii dureroase.

Ce poate fi mai dureros decit sa recunosti ca traiesti degeaba? Chiar asa, de ce traim? Doar in virtutea inertiei ca ne’am nascut? Cam putin.

Traim dupa modele deja instaurate cu mult inainte ca noi sa ne fi nascut. Muncim ca disperatii pentru ca pe undeva prin trecuturile omenirii chiar si o zi de pauza insemna disparitia fizica. Cineva inteligent ne’a pus duminica in calendar ca sa nu cadem lati pe ogor.

Acum citeva zile dezbateam cu Andreea si Vulpoiul problema suprapopularii pamintului. De ce facem copii? Trei motive mari si late: ca sa aiba cine sa lupte in razboaiele de miine (asta a cam cazut in zilele noastre dar motivatia persista in inconstient, probabil ca arhetip), ca sa supravietuim ca specie (si asta a murit, taman ce ziceam ca e suprapopulat pamintul, nici un risc de disparitie a speciei, dar, la fel, se pastreaza in inconstient) si ca erzat de imortalitate individuala (p’asta o pot accepta, chiar asa tembela cum e). Toate esentializate in zicala populara: Asa se face!

Tot pentru ca asa se face ne aruncam week’end de week’end cu capul inainte pe autostrada spre mare, vara, sau spre munte iarna. Nici macar nu mai conteaza ca stim ca ne vom enerva pe drum, la hotel, pe plaja, la restaurant, la toaleta, in club. Nu, mergem! Asa se face!

Apoi venim inapoi acasa si incepem sa ne cautam un job mai bine platit ca sa punem mai multi bani deoparte pentru la anul sa stam la 5 stele in speranta ca ne vom enerva mai putin. Sau ca sa plecam in Bulgaria, Spania, Grecia. Cautam mai binele dar il cautam in acelasi cerc de optiuni. Sintem programati sa gindim in cutie (o rima a avut intr’o noapte un vis superb, s’a visat sarpe).

Evident, nu toti cei care fac lucrurile de mai sus le fac automat. Unii chiar aleg. Ba chiar le produc placere. La fel de evident, toata lumea va considera ca face parte din aceasta categorie. Diferenta fenotipica dintre ratiune si rationalizare este minimala. Genotipul face diferenta. Din pacate aceasta diferenta se vede mai usor din exterior decit din interior. Si, tot din pacate, statistica ne spune ca majoritatea rationalizam mai degraba decit sa rationam. Si asta ne coboara din postura de Homo Sapiens asezindu’ne cuminti in aceea de Robo Sapiens. De gindit continuam sa gindim. Doar ca post factum, pe post de poveste de adormit frustrarile.

Ma gindesc sa’mi deschid o afacere: Schimburi de ulei ieftine pentru androizi. Tind sa cred ca o sa aiba succes.

 
12 Comments

Posted by on September 21, 2010 in Uncategorized

 

Leapsa monstruoasa

Mda… prea putin timp, prea multe de facut. Asa ca am ramas dator cu o leapsa la Babele Marx, mai exact lui Alexandru.

Nenea Strelnikov, celebrul nostru tlonian, a venit cu ideea de a pune unghiile pe tabla si de a ne teroriza urechile cu sunete care ar goni si cea mai hotarita hoarda mongola. Deci, dragi prieteni, 2-3 melodii (fara manele, Coco Jambo si alte porcarii evidente, rugam putintica imaginatie) ale unui artist sau a unei trupe care isi face datoria cit de cit onorabil in mod normal si care a dat’o rau in bara in situatia respectiva.

Grea treaba pentru ca in general imi feresc urechile de porcarii si, atunci cind dau peste ele, fac tot ce pot sa le uit repede. Dar… sa vedem!

1. Shirley Bassey http://www.youtube.com/watch?v=i7HM5KKIh0E pentru cea mai tembela inversare de roluri auzita de mine. In mod normal tinerii preiau melodii de la aia mai batrini. Iar madam Bassey nu doar ca a preluat de la P!nk, da’ a mai si facut o chestie ingrozitoare din asta.

2. Vita de vie http://www.youtube.com/watch?v=BYllPg8_Jpg pentru cea mai idioata schimbare de stil la care am fost martor vreodata. Stiu, v’am mai terorizat cu ea dar e mult prea mare ca s’o ocolesc. Daca asta se cheama maturizare artistica, ma bucur ca cei de la Sex Pistols sau ACDC au ramas niste adolescenti idioti.

3. Si, ca sa ramin in zona romaneasca a trupelor care s’au “maturizat artistic”, poate modelul tutulor :D….. Doamnelor si Domnilor…. the one… the only…. the mighty… Hooooolooooograaaafff: http://www.youtube.com/watch?v=-nCLLeM7h3g (Inregistrarea asta serveste perfect melodia. De vazut, neaparat).

Acum, in premiera in cariera mea blogeristica, o sa dau leapsa mai departe la doua persoane din afara cercului marxist: Andreea si Vulupe 😀 Sariti copii!

 
4 Comments

Posted by on May 11, 2010 in Uncategorized

 

Leapsa minimalista

WTF!?!?!

 
6 Comments

Posted by on May 5, 2010 in Uncategorized

 

Despre snobism… numai de bine!

Initial planuiam sa scriu postarea despre snobism inainte de cea despre Pink Floyd. Mi’a fost lene atunci dar ma intorc la subiect.

Acum vreo 17-18 ani mi’am cumparat prima caseta cu The Doors. L.A. Woman. Eram la mare cu Toni, aveam un ochi cit un cartof d’ala “unu’ la kil” si un bandaj imens peste. Plus niste crapaturi ciudate ale pielii de pe fata, toate astea ca rezultat al intilnirii plastice cu un camion in miscare. De ce am cumparat caseta aia? Pentru ca o parte din colegii mei de clasa din liceu ascultau Doors, faceau schimb de casete, umblau disperati dupa tricouri si postere cu Morrison, Zepp si Deep Purple. O alta parte dintre colegi erau rockeri si plimbau casete, postere si tricouri cu Metallica, Slayer, Testament, Obituary, Sepultura. Printre ei eram si eu, da’ mie imi placea grupul celalalt. Ei si muzica lor mi se pareau mai interesanti chiar daca habar n’aveam cu ce se maninca si rar reuseam sa mai prind un Jethro Tull de la ei. Asa ca mi’am cumparat primul meu album The Doors. De la Neptun. De pe o taraba unde se vindeau si Albatros si Savoy si altele asemenea.

Oricit de ingaduitor as fi fost cu mine, stiam inca de pe atunci ca l’am cumparat din snobism. Dupa definitia de dictionar. Identificasem un aspect al superioritatii lor (in capul meu) si voiam sa fiu partas la el, sa mi’l asum si sa devin, in felul asta, superior. Nasol. Primele 2-3 auditii au fost dezastruoase. Caseta nu era una originala, se auzea bizar in junghiul meu portabil marca Electra cu niste casti de 2 lei. Iar eu nu eram nicicum pregatit sa ascult asa ceva. Din fericire am persistat, am ascultat versurile, am ascultat instrumentele, am inceput sa inteleg ritmurile. Si au venit apoi celelalte albume. Si m’am transformat dintr’un snob intr’un pasionat.

Ceva similar traisem cu ceva ani inainte si cu muzica simfonica (clasica, culta, spuneti’i cum vreti). La inceput o identificasem cu un soi de rafinament intelectual care ii scotea din turma pe pasionati si am vrut sa mi’o insusesc. Am ascultat de timpit simfoniile lui Beethoven pina mi’au iesit pe urechi intrebindu’ma ce naiba ar trebui sa’mi placa. Si a venit, incet, incet. Ca in yoga, revelatia a venit cind am incetat sa o mai caut.

De atunci tot repet experienta. Gasesc oameni care imi plac, pe care ii consider superiori mie, le cercetez gusturile (asta daca nu mi le infig ei pe git) si incerc sa gust si eu, incerc sa fiu ca ei. Adica sint snob, imi insusesc lucruri care nu’mi apartin pentru a ma identifica cu superioritatea pe care, aparent, acestea o definesc (sau macar o subliniaza).

Si ma intreb: oare snobismul este intr’adevar un lucru rau? Sau este un lucru rau in orice situatie? Daca el te duce la invatare, la evolutie, mai este el nociv si condamnabil? Sau macar ridicol? Oare nu ne’ar prinde bine o doza ceva mai mare de snobism daca din asta ne’am alege cu macar o spoiala de civilizatie si o intelegere putin mai rafinata a lumii in care traim?

Ultimul snobism: David Bowie. Inca sint in faza snoaba, nu am inteles prea bine ce vrea de la mine 😀

 
19 Comments

Posted by on March 30, 2010 in Uncategorized

 

Ridendo castigat mores

Cu ocazia instalarii noului calculator (laptopul e in service, i’a clacat un ventilator si m’am hotarit sa’l folosesc doar ca ceea ce se presupune ca este, un calculator portabil) mi’am dat seama ca nu am impartasit cu voi, cei citiva cititori ai mei 😀 (Multumesc, multumesc, plecaciuni), unul din cele mai faine sketch’uri facute vreodata.

Ladies and gentlemen, I give you…. Hugh Laurie (aka Dr. House pentru privitorii de telenovele din spital ca mine) & Stephen Fry (aka The Cheshire Cat in 2010). Enjoy!

 
Leave a comment

Posted by on March 15, 2010 in Uncategorized

 

Pink Floyd e pentru snobi

O postare la multe mâini, pe o temă neaşteptat de controversată, Pink Floyd, initiata de tlonarii si babele marxiste de la mine din blogroll. Imi cer scuze pentru aparitia retardata a articolului la mine, ieri s’a lasat cu probleme de logistica (ventilatorul laptopului a incetat sa se mai lase manevrat de temperatura procesorului si a decis ca se invirte doar din cind in cind, cind are el chef) si am ratat lansarea in tandem. Da’ e mai bine mai tirziu…

Veone:

Pink Floyd’s Dune Original Soundtrack, un album uitat

Multa lume zice ca cel mai tare album Floyd ar fi The Wall. Altii zic ca nu, Saucerful e mult superior, pe vremea aia era Barrett si gandeau altfel. Dupa cum sunt nenumarati fani care sunt de parere ca perioada lor psihedelica o fi fost unica, dar maturitatea si implicit perfectiunea au atins-o cu Dark Side. Eu insa zic altceva.

Cel mai tare album Floyd este cel inregistrat de ei pentru filmul Dune. Ala din anii ‘70, regizat de Alejandro Jodorowsky, cu designul semnat H. R. Giger si Moebius, cu actori de talia unor Orson Welles, Gloria Swanson, Alain Delon si Mick Jagger – iar in rolul imparatului, nimeni altul decat Salvador Dali. Este albumul-soundtrack la care Pink Floyd au muncit la intre 1975 si 1977, filmul iesind prin 1978. Este, da, albumul care nu a mai aparut niciodata, pentru ca Dali si Jodorowsky s-au luat la hartza, au cheltuit sume astronomice, si-au batut joc de romanele lui Frank Herbert si n-a mai iesit nimic. Nici filmul, nici LP-ul trupei Pink Floyd. Ma intreb insa cum ar fi sunat. Mai patetic, ca More, sau mai spre progresiv, ca Atom Heart Mother? Ar fi fost albumul acesta exact Wish You Were Here (aparut in 1975, cand se punea problema filmului) sau am pierdut toti un senzational album – coloana sonora? Ori poate ar fi fost chiar muzica de pe Wish You Were Here, dar LP-ul s-ar fi chemat, nu stiu, Shine On You Crazy Spice? Stim ca in timp ce Floyd inregistrau albumul Wish You Were Here, Syd Barrett, pe care nu-l mai vazusera de ani de zile, a aparut in studio ca un aurolac, gras, ras si nebun, iar ei au fost atat de socati incat i-au dedicat LP-ul. Oare daca ar fi scris pentru Dune, l-ar fi cooptat din nou pe Barrett?

N-o sa aflam asta niciodata. Nimeni nu va sti cum ar fi sunat coloana sonora semnata Pink Floyd. El insa exista undeva, poate in fondul cantecelor nepublicate din capul lui Syd Barrett. Si probabil voi trai toata viata cu gandul la cum ar fi sunat Dune Original Soundtrack by Pink Floyd. Si, chiar, cum ar fi aratat o coperta Floyd semnata Dali.

Puck:
i’m on the brighter side of the moon lately, asa ca nu mai simt nevoia sa pun PF si sa o ard la modul psihedelico-maso in depresii. noroc cu cliseele: tatamama lor, geniali si unici [e adevarat, lastfm a crapat cand am cerut artisti inruditi], dar… eu nu mai am rabdare pentru mai mult de 2-3 cantece, hai poate The Wall in intregime. Syd Barret nici atat. David Gilmour was hot. PF nu e destul de rockish pentru mine, iar cand vreau ceva electronic, stiu unde sa ma duc. Archive are ceva influente din ei, pe un album de inceput. recunosc insa ca PF e un pietroi muzical pe care tre sa stai si sa cujeti un timp, ca apoi sa dai benzile mai departe la nepoti. sau vecini. sau armata salvarii.


Marius
:

Hai ca mi’a copt’o baba Rhetta. Postare de grup despre Pink Floyd. Pai ce sa scriu eu despre Pink Floyd? Hai ca o iau telegrafic, sa vad ce iese.

1. Pink Floyd e pentru snobi :D La fel ca si in cazul Shakespeare, Eminescu, David Bowie, Doors, Bach, Mozart, Dali, Michelangelo (adaugati la lista mea cam orice nume mare vreti) multi vorbesc despre Floyd ca despre un monument al muzicii dar putini ii asculta cu adevarat si inca si mai putini i’au ascultat in integralitate, cu alea bune si alea rele. Another brick, Money, Confortably Numb, Wish you were here, Shine on you sint piese misto, promovate de posturi de radio, remixate si paramixate dar nu sint decit o bucatica din Floyd si sint puternic diminuate de scoaterea in afara contextului in care au fost ele compuse.

E cool sa asculti Floyd. E si mai cool sa vorbesti despre ei. Da’ e al dracu de greu sa parcurgi albume ca Ummagumma, A Saucerful of Secrets sau Animals.

2. Ma recunosc drept fan subiectiv Roger Waters. In consecinta, toate albumele care nu’i poarta amprenta mi se par slabe in comparatie cu restul (sa fim intelesi, doar in comparatie cu restul). Stiu ca Gilmour, Wright si Manson au avut contributiile lor remarcabile dar eu sint omul lui Waters.

3. Mi se pare remarcabila grija lor pentru sound, poate unul dintre cele mai curate din istoria muzicii “ne-clasice”. Pentru Live at Pompeii, de exemplu, au petrecut zile in sir calibrindu’si efectele functie de acustica amfiteatrului in care au inregistrat. Apoi obsesia lor pentru studiouri individuale in care experimentau, Mason care’si petrecea mai tot timpul inventind efecte noi. Pentru mine mai exista doar doua trupe la fel de maniace in privinta asta: Emerson, Lake and Palmer si U2 (din pacate astora din urma nu le’a iesit de fiecare data)(Iar ELP este o trupa pe nedrept uitata ei fiind, dupa mine, o idee mai buni decit PF. Probabil “C’est la vie” le’a jucat festa si le’a stricat tot mojo’ul)

4. In mod oarecum curios, albumul meu preferat este The Wall, cel mai non-Pink Floyd album al lor, singurul album pe care vocea/versurile preiau prim-planul in defavoarea instrumentatiei.

5. Piesa favorita: One Of My Turns.

6. E una dintre trupele alea la care te intrebi ce s’ar fi intimplat daca, in loc sa se bata ca chiorii in orgolii, s’ar fi inteles ca fratii si ar fi compus cu pasiune impreuna. Poate au fost prea multi prea buni in acelasi loc. Ca’n vorba aia cu 2 bucatari in aceeasi bucatarie.

7. Pink Floyd e pentru snobi :D Eu sint un snob, imi place Pink Floyd.

Strelnikov:
my Brothers: nu e oare minunat sa’i tragi o flegma voioasa fix in idolii generatiei precedente? scuipat sine qua non, intrucat fara conflict avem numai o ciorba calduta de ni se face lehamite la toti, tineri & batrani.

dar exista un imperativ chiar mai urgent: sa reciclezi from time to time ur very own midgets, demons & gods, idolii generatiei tale. vorba lu Cohen – ”thats how the light gets in”. e aceasta actiune corecta? e necesara.

majoritatea indivizilor cultivati din ro, cu varste cuprinse intre 25-55 de ani, au ascultat destul rock in tinerete, iar intre ”trupele de mare exceptie” [vorba unui dj popular cand eram io in liceu] se numarau Led Zepp Purple Queen si – top of the tops – Pink Floyd.

timpul a trecut, ipozii bantuie azi atat de liber bucsiti cu mp3uri, ne’am lamurit incetisor ca Purple erau un gen de fetite isterice [think Bee Gees pe amfetamine], Queen but a fashion, Led Zepp chiar valabili [pret de 2-3 albume] – da toate trupele astea la un loc nu contau cat Stones Beatles sau Nirvana, to say the least.

cum ramane cu Floyd? perioada Syd, perioada ”clasica”, perioada Waters, perioada Gilmour – toate prostiile alea cu care ne’am umplut ore lungi de chiuleangeala – merita oare sa dam spamu mai departe, sa infectam noi generatii?

nu prea merita, my Brothers. muzica e evident mai proasta acum decat in 70s, 80s, or 90s, dar nu mai proasta ca Pink Floyd, hai sa fim seriosi. sa lasam pustimea sa’si asculte Arctic Monkeys Franz Ferdinand The Strokes [si ce dracu mai asculta pustimea azi] iar Pink Floyd – r.i.p.

ps: vi s’a parut oare ca bat campii subiectiv? hai sa vedem ce zice Obiectivitatea, my Brothers. obiectivitatea in materie de muzici pop-rock e o hidra cu 3 capete: Rolling Stone Magazine [gura criticilor de muzica americani] NME [a celor britanici] si Pitchfork [cel mai coerent/influent discurs ind[i]ependent]. sa le tulburam linistea savanta:

in marele top Rolling Stone 500, unicul Floyd amplasat decent e Dark Side of the Moon [1973] – pozitia 43. in top 100 NME avem un singur Floyd [Piper at the Gates of Dawn, 1967] – pozitia 95. iar in superb-argumentatul top Pitchfork [pe decenii] la 70s gasim mentionate vreo 2 discuri Floyd, ambele in jumatatea inferioara a clasamentului [ca veni vorba, my Brothers, ghici cine e number one: Bowie’s Low].

Rhetta:

Babelor,

Mă pregătisem să vă explic Totul în 300 de cuvinte. Doar că tema este Pink Floyd, şi aş avea deci nevoie de 342 de cuvinte, şi aş fi descalificată şi nu m-aş alege cu nimic. Aşadar, în loc să vă împărtăşesc tainele universului, vă voi spune o poveste. Care e aşa:

Acum câţiva ani, petrecere la noi acasă. Apartamentul, plin ochi (administratorul a numărat 118 persoane, şi nu l-aş contrazice, pentru că se pricepe la aşa ceva), pisicile speriate, agăţate de candelabre, alcoolul curgând în valuri, în tsunamiuri, fumul de ţigară atât de des încât trebuia să-l decupezi cu foarfeca, sute de sendvişuri pe mese, pe farfurii, pe covor… În fine, o petrecere de pomină, sper că vă daţi seama. Cum altfel ar putea fi o petrecere la surorile Marx?

Singurul neajuns a fost că din petrecerea asta am prins fix primele 24 de minute, până când a intrat pe uşă un băiat atât de frumos încât l-am luat de mână, i-am şoptit ceva la ureche şi ne-am încuiat în camera mea, din care am ieşit din nou abia pe la vreo şase dimineaţa. Casa arăta aşa cum era de aşteptat: zob. L-am expediat pe băiat şi am făcut un tur de front împreună cu Veta, amândouă mâncând nişte pâine cu unt şi cu şuncă. Se furaseră: o icoană aurită (de ce o aveam? Moştenire? Cadou? Nimeni nu mai ştia…), un aparat de fotografiat Nikon, nou-nouţ şi probabil foarte bun, nu ştiu pentru că nu l-am folosit niciodată, şi caseta cu The Wall. Caseta audio, o casetă albastră, într-o carcasă albastră, cu coperta aia clasică cu un zid.

Dispariţia icoanei şi a Nikonului m-au lăsat rece. Însă din cauza casetei nu am mai dat niciodată o petrecere. Şi nici nu voi mai da.

 
Leave a comment

Posted by on March 13, 2010 in Uncategorized