RSS

Category Archives: De viata

Dupa 20 de ani!

Dap… se pare ca au trecut 20 de ani de cind am terminat clasa a 8a. E adevarat, in general nimeni nu celebreaza asa ceva, noi am facut’o. Gratie, in primul rind, eforturilor sustinute ale Alinei, Cristinei si Andreei si existentei retelelor sociale (Facebook sa traiasca, e aproape imposibil sa cauti pe cineva din generatia noastra sau mai tinar si sa nu’l dibui, cumva, sarind din om in om).

Mi se invirte in cap un intreg roman despre intilnirea asta, nu e deloc imposibil sa’mi iasa una dintre cele mai lungi postari de pina acum. Cite revelatii, cite observatii, cite lucruri de spus… Evident, unele lucruri vor fi trecute, din politete, sub tacere.

Atmosfera a fost ametitoare. Aproximativ 20 de oameni strinsi intr’o camera mica, la o masa lunga, oameni care nu’si mai vorbisera, multi dintre ei, de 20 de ani. Cu ce sa incepi? Ce sa spui despre tine ca sa fie relevant pentru ceilalti? Cum sa faci sa nu cazi in discutii despre vreme sau despre teme cotidiene fara nici o relevanta pentru momentul in sine? Solutia, probabil general adoptata in astfel de momente, a fost depanarea de amintiri. Din asta, dupa ce mi’am revenit din ameteala initiala, au decurs 3 observatii:

1. Am regresat cu totii (in masuri diferite, evident) la virsta de atunci. Urmarind curentii emotionali din camera vedeam renascind incet vechile tabere, vechile antagonisme, emotii, frustrari, simpatii, vechile rapoarte de forta si ierarhii (later edit: pina si faptul ca enumeratia asta contine in principal aspecte “negative” este o reverberatie a trairilor de atunci. Si nu pentru ca atunci a fost rau ci pentru ca, venit doar pentru 1 an printre ei, am fost fortat sa fiu foarte constient de aceste aspecte). Toate astea erau indulcite de politete, conventii si roluri sociale ulterior asumate dar erau acolo de parca ieri ne’am fi despartit. Mi s’a parut fascinanta capacitatea tuturor de a face asta. 20 de ani inseamna mult, mai ales cind ai 34-35, sint tocmai anii in care totul se schimba, anii in care iesi din pubertate, treci prin adolescenta si incepi sa’ti asumi viata adulta. Cu ajutorul atmosferei aproape imi puteam aminti care’mi erau visurile copilariei, ce ma misca atunci, ce era important pentru mine la acea virsta.

2. Ne’am schimbat foarte putin. A fost, poate, una dintre cele mai relevante dovezi ale consistentei si constantei psihicului uman experimentate de mine pina acum. Dezbracati de povestile maturitatii, cu noul lor vocabular, lasind la o parte cicatricile sau implinirile cele noi, raminem aceiasi. Personalitatea oamenilor nu cunoaste cotituri majore decit, poate, sub presiunea unui eveniment extraordinar. Ceea ce s’a dovedit inca si mai interesant a fost reevaluarea acestor personalitati. Daca acum 20 de ani priveam un teatru de umbre si nu intelegeam mare lucru dincolo de felul in care fiecare dintre ei ma afecta direct prin ceea ce facea/spunea, acum am avut ocazia sa privesc dincolo de paravan. Si, cum altfel?, mi’am dorit pentru ceva timp sa retraiesc zilele de atunci cu mintea de acum 🙂

3. Am ramas un strain. Inevitabil, atit experienta de acum 20 de ani, cit si cea de simbata m’a legat de ei, m’a tras in mijlocul lor. Dar, cumva, incomplet. Am experimentat din nou, ca si in trecut, o distanta care depaseste simpla absenta a unei istorii comune complete. Dincolo de diferentele mari dintre fostii mei colegi, exista un soi de spirit al grupului, un limbaj comun, o bucata de istorie a sufletului fiecaruia pe care o impartaseste cu ceilalti si acesta a fost, macar partial, reinviat cind ne’am intilnit. Ma asteptam ca anii sa atenueze lucrurile, diferentele de istorii personale din interiorul grupului sa estompeze distanta dintre mine si grup dar n’a fost asa (poate si datorita exceselor analitice carora le cad prea des prada).

Dar suficient cu analizele!

Diriga e neschimbata. Toata seara m’am asteptat sa ma puna sa ma uit in oglinda si sa’mi dau singur o palma pentru ca iar am confundat o propozitie subiectiva. La fel de plina de viata, la fel de… personala… ca intotdeauna. O scurta incursiune in domeniul politicii (din fericire subiectul a murit in doar citeva minute) mi’a amintit ca am vazut’o plingind de furie si neputinta in ’90, la mineriade. Aceeasi pasiune inca mai traieste acolo desi 20 de ani trebuie sa fi tocit multe sensibilitati.

Apoi au fost citeva reintilniri pe care le asteptam in mod special, oameni care mi’au fost dragi intr’un alt fel, foarte personal. M’am bucurat sa’i regasesc, sa’i iau in brate si sa nu simt rezerve, confirmindu’mi reciprocitatea trairilor de atunci, din trecutul copilaros. Imi pare rau ca nu au fost cu noi Nandor si Ionel (hehe… tocmai mi’am amintit cum cintam, in prima banca, cu Ionel: “sa alergam prin ploaie ca doi copii/ desculti si cu parul in vint”… acum suna cam gay 🙂 dar atunci suna fain, era un fel de gluma secreta, nici nu mai stiu ce insemna) cei doi mari prieteni, fiecare in felul lui, ai clasei mele a 8a.

Si, last but not least, am reusit, in sfirsit (desi eu inca mai cred ca ne’am mai vazut), sa o cunosc pe Alina, cea care a fost pentru mine un fel de fantoma ce bintuia clasa (ea a plecat din Brasov la sfirsitul clasei a 7a, eu am ajuns acolo intr’a 8a). Toata lumea vorbea despre ea atunci, se primeau scrisori de la ea si lumea se entuziasma, se spuneau povesti cu si despre ea iar eu nu intelegeam nimic. Intilnirea de acum a fost, intr’un fel, o vindecare a acelei lipse de intelegere. Furati, probabil, de entuziasmul general am uitat ca era prima oara cind ne vedem si ne’am purtat de parca ne’am fi cunoscut de’o viata.

Una peste alta… o seara superba. Multe emotii, regasiri, entuziasm. Si o intilnire interesanta cu propriul trecutul, un moment important de autoanaliza.

P.S. Si o nota 10 intregului grup pentru faptul ca nimeni (cel putin din cite am auzit eu) nu s’a laudat cu ceea ce este/a ajuns/are, una dintre chestiile care par inevitabile in astfel de momente si care ma scoate din minti. Felicitari tuturor! 🙂

P.S.2 Mare parte din lucrurile care imi vijiiau prin cap cind m’am apucat sa scriu au disparut, uitate. Au ramas multe nespuse de care probabil imi voi aminti abia mai tirziu. Promit sa revin cu partea a doua cind se va intimpla 🙂

Ah, era sa uit. Nu se poate asa postare fara before&after 🙂

Deci, before, alaturi de Anca:

Si after, alaturi de Diriga 🙂

Advertisements
 
2 Comments

Posted by on June 29, 2010 in De viata

 

Barbatii din ziua de azi…

Se intimpla, destul de des, sa ma asez impreuna cu Andreea, si sa luam la puricat, pe indelete, diverse lucruri pe care le vedem in jur. Ies de aici discutii lungi si faine, insotite uneori de un Merlot sau de o bere, mai aplicam ceva din bruma de psihologie pe care am achizitionat’o de’a lungul timpului, cadem in rautati si birfe… deh, ca’ntre oameni. Uneori chiar ma intreb daca nu o sa sfirsim, peste ceva ani, ca Martha si George din “Who’s afraid of Virginia Wolf” sau ca Statler si Waldorf, cei doi mosuleti din Muppets.

Unul dintre subiectele predilecte ale ultimilor ani… barbatii din ziua de azi.

O intimplare de ieri de la City Mall mi’a reamintit de subiect. La casa la KFC, cumparasem aripioare si crispy strips. Deodata, in stinga mea apare o familie. Tatal, mama si o fetita de vreo 5-6 ani. Imbracati ok, de vara, aia mica frumusica si aranjata, deh, familie normala ai zice. Ei bine, nu a fost chiar asa. Ma trezesc cu fetita care se repede la portia de aripioare, pune mina pe una dintre ele si striga ca ea d’alea vrea. Ramin putin blocat, ma deranjeaza dar stiu ca nu e vina copilului, asa ca nu reactionez. Povestea se repeta de inca doua ori. Enervat de lipsa de educatie a copilului privesc masculul in ochi asteptind o reactie. Surpriza! Ochi goi, urlete isterice la aia mica, amenintari cu ruptul din bataie, lipsa oricarei intentii de a’si cere scuze, de a se oferi sa inlocuiasca portia de aripiare in care plodul isi lasase bacteriile. Nici macar o infruntare din priviri, a la Clint Eastwood, “what? feel lucky, punk?” Nimic. Doar urlete isterice la copil. Nici macar nu a schitat un gest de a o trage mai in spate, sa nu mai aiba acces la pretioasele mele picante.

Asa mi’am adus aminte de intrebarea mea si a Andreei: unde sint barbatii de altadata? Barbatii aia aspri, autoritari, puternici, maturi, intelepti. Barbatii aia care, zice povestea, ofera sentimentul de protectie de care femeia are atit de multa nevoie. Pai nu prea mai sint. Vad in jur doar barbati-femei sau barbati-copii. Fie nu stiu sa’si asume autoritatea, fie nu stiu sa’si asume maturitatea. Pentru ca asta e, pina la urma, o asumare de rol. Barbatii nostri fie au fost emasculati fie inca nu le’au coborit si refuza sa le lase sa coboare.

Am in minte imaginea tatalui meu. Un barbat departe de a fi dur, cald si bonom mai tot timpul. Cu toate astea inca mai am in memorie momentele in care inghetam cind citeam in privirea lui faptul ca nu e in regula ceea ce fac. Ideea ca ma va privi in felul acela cind va afla ce am facut era suficienta pentru a ma face sa renunt la porcarioara pe care tocmai o puneam la cale. Evident, asta nu m’a oprit de la a face o multime de timpenii, dar autoritatea era acolo. Si nu este singurul exemplu al copilariei mele. Multi dintre barbatii printre care am crescut erau asa, era ceva firesc de asteptat de la ei.

Nu cred in imaginea barbatului macho, debordind de testosteron si gata sa’si puna pumnii in slujba oricarei cauze, oricit de minore. Dar cred ca implinirea unui individ trece prin asumarea a ceea ce este, barbat sau femeie, cu toate consecintele care decurg din aceasta asumare. Mai mult, barbatii-barbati sint mult mai frumosi decit barbatii-femei sau barbatii-copii. Valabil, in oglinda, si pentru femei.

Mda… probabil ca e o chestie de evolutie a speciei. Probabil in citeva zeci de ani se vor face niste locuri speciale, pe sistemul zoo, in care vor putea fi admirate ultimele exemplare de priviri hotarite, zimbete calme si calde, atitudini degajind forta si hotarire. Sper sa li se puna si niste femei pe masura alaturi, poate reusesc sa perpetueze gena.

 
27 Comments

Posted by on May 31, 2010 in De viata

 

Disparitie de … Martisor

Vad ca lumea incepe sa’mi duca dorul. E drept, am cam disparut in ultima vreme. Am legat fundite, am printat etichete, am ambalat martisoare, am lacuit bijuterii, am facut suporturi pentru folie care sa ne protejeze de ploaie, am dat gauri cu bormasina la 2 noaptea. Iar in ultimele 4 zile am inghetat impreuna cu Andreea la Muzeul Taranului Roman la tirgul de Martisor.

Una peste alta a meritat, chiar daca am un junghi mare in spate si mult frig in oase. A fost fain sa constat ca un obicei pe care il credeam cazut in derizoriu inca mai este viu. A fost fain sa vad ca inca exista multi oameni care cauta un martisor aplicind aceleasi criterii estetice pe care le utilizeaza cind isi cumpara o bijuterie si nu fac din el o obligatie de care trebuie sa scapi repede.

O alta experienta faina a fost constatarea (cu analiza pe un esantion foarte larg) diversitatii gusturilor umane. Este interesant sa vezi cum cineva priveste un lucru ce tie ti se pare cel mult neutru si aceasta ii provoaca o explozie de entuziasm sau, pe dos, privind cu dezgust profund ceea ce tie ti se pare adorabil.

Apoi barbatii… barbatii veniti singuri la cumparat de martisoare sint de’a dreptul deliciosi. Incurcati, fisticiti, convinsi ca orice vor alege nu va fi bine, te privesc cu ochi rugatori sa’i scapi de calvar. Daca ar putea sa delege complet responsabilitatea alegerii gresite, ar plati pentru asta. Ah… sa nu uit. A aparut un nou tip de cumparator masculin de martisoare: masculul corporate. Acesta vine cu liste detaliate, rezultatul unei analize complexe si indelungate, probabil un excel printat. Pentru el martisoarele sint inca un task, cu dead-line draconic si esec exclus.

De final, nu pot sa nu ii mentionez pe vecinii nostri din Tirgu Mures care ne’au torturat cu mirosuri apetisante de kürtőskalács, tortura pe care au imblinzit’o luindu’ne de crescut si hranindu’ne gratis cu kürtős aburind.

Miine o sa fim iarasi la MTR pentru cei intirziati cu cumparaturile. Sper sa ne tina puterile. Iar de poimiine ma intorc incetisor in blogosfera.

 
Leave a comment

Posted by on February 28, 2010 in De viata

 

Beware!!!

Stimati cititori (mai ales bucuresteni),

Pe strazile pe care s’ar putea sa va purtati pasii, masinile, bicicletele, trotinetele, rolele sau jet pack’urile a aparut o noua amenintare. Se cheama Honda CBF125 si va fi condusa, temporar, de mine. Asta pina cind Andreea va lua examenul si o va prelua.

Am crezut ca o sa scriu mai mult da’ sint prea excitat de cei 15km facuti deja pe ea si mi se inghesuie gindurile in cap ca masinile la semafor in Bucuresti (apropos de asta, m’am strecurat deja pe linga o coloana de aproape 1km… eeee… altceva e pe motor frate :)). Asa ca o sa va las cu citeva poze, Andreea, eu si motocicleta.



Uiiiiiii….. inca un vis devenit realitate :))

 
11 Comments

Posted by on October 2, 2009 in De viata

 

Egipt – aventuri, curiozitati, hohote de ris

De data asta nu am mai avut prea multe aventuri care sa merite sa fie povestite. Poate data viitoare, curind. Am descoperit, in schimb, ca am pe clanta de la usa eternul carton cu mesaje catre personalul hotelului. Nici macar nu’mi vine sa comentez, va las sa va hohotiti fiecare in parte pe ce vi s’o parea amuzant.

Scuze pentru calitatea imaginilor, nu am avut decit telefonul la dispozitie.

 
Leave a comment

Posted by on September 23, 2009 in De viata

 

Cu soferi – partea a IIa

Se pare ca aventurile mele egiptene cu soferi nu se mai termina. Dupa ce m’am prapadit anterior de ris cu unul dintre ei, dupa cum va povesteam in postarea anterioara, de data asta risul a fost pastrat numai pentru mine, in gind.

Ii stiti pe aia care verbalizeaza totul? “Acum o sa pun niste sare. Acum o sa ma asez la masa si asaaa… maninc si un cartofior, si putina brinzica…. asaaaa…. sa bem si niste apica…”. Ei bine, am intilnit un sofer care gesticula totul.

Cred ca fusese balerin intr’o viata anterioara. Nu doar ca avea o mobilitate incredibila a miinilor, uneori de’a dreptul eleganta, dar se putea observa la el o adevarat compulsie de a le misca. Daca drumul facea o curba la dreapta, degetele miinii drepte indicau directia cu cel putin 50 de metri inainte. Daca punea centura de siguranta, inainte de a duce mina la ea indica, cumva discret, spre ea. Cam tot ce facea si tinea de condusul masinii era indicat in prealabil printr’o eleganta si discreta miscare a palmei sau degetelor.

Si, peste toate astea, de admirat miscarile ample ale bratului drept la schimbarea vitezelor. Mina facea, bine intinsa si domoala, aproape un semicerc la trecerea de la o viteza la alta. Balerinistic!

Poate singurul lucru care a intunecat experienta a fost slalomul turbat pe care il facea printre masini la 140-160 la ora. Noroc ca nu am o problema cu viteza.

 
Leave a comment

Posted by on August 29, 2009 in De viata

 

Ridendo

Ieri am strins suficiente dovezi pentru o teorie noua conform careia risul nu are nevoie de cuvinte. Ati putea spune ca e suficienta gidilarea. Nu, nici asta nu a fost inclusa in experiment.

Dar sa incepem cu expunerea cadrului experimentului:

In masina, de la Cairo aeroport la Ras El Bar, cunoscut si drept Triunghiul de Aur, un orasel cam cit Lehliu Gara prins intre un brat al Nilului, Mediterana si Canalul Suez. Soferul meu, ce mah? credeati ca eu nu pot sa am sofer?, un egiptean get-beget nevorbitor de limbi cunoscute si mie. De fapt stie citeva expresii in engleza pe care nu cred ca le intelege: Oh my God (cunoscind cite ceva despre islamism tind sa fiu sigur ca nu intelege ce inseamna) si, mai nou, Everybody I love you Marius (asta s’ar vrea o declaratie a faptului ca am reusit sa’mi trec pletele neobisnuite de furcile caudine ale prejudecatilor lor).

Ei bine, cu aceasta saracie de vocabular conversational cu tot, folosindu’ne doar de datul disperat din miini, mai mult eu pentru ca el era la volan, si de onomatopee dibuite ad hoc am ris ca apucatii 3 ore cit ne’a tinut drumul. Ciudat lucru, si asta ar trebui sa fie o lectie pentru elitismul meu besmetic, eu si soferul meu apartinem unor lumi complet paralele. Daca am fi vorbit aceeasi limba, sint convins, am fi tacut milc de la un capat la celalalt al drumului si m’as fi rezumat la un simplu “multumesc” de incheiere. Iar daca ar fi incercat sa faca conversatie m’ar fi scos din sarite cu siguranta.

Cuvintele sint, probabil, in plus uneori. Multumesc mult Aiman (sper ca asa se scrie numele omului). A fost o lectie pe care sper sa nu o uit curind. Si o dupa-amiaza cum nu am mai avut de mult cu altcineva decit cu Andreea.

 
Leave a comment

Posted by on August 11, 2009 in De viata