RSS

Category Archives: De viata

Beware!!!

Stimati cititori (mai ales bucuresteni),

Pe strazile pe care s’ar putea sa va purtati pasii, masinile, bicicletele, trotinetele, rolele sau jet pack’urile a aparut o noua amenintare. Se cheama Honda CBF125 si va fi condusa, temporar, de mine. Asta pina cind Andreea va lua examenul si o va prelua.

Am crezut ca o sa scriu mai mult da’ sint prea excitat de cei 15km facuti deja pe ea si mi se inghesuie gindurile in cap ca masinile la semafor in Bucuresti (apropos de asta, m’am strecurat deja pe linga o coloana de aproape 1km… eeee… altceva e pe motor frate :)). Asa ca o sa va las cu citeva poze, Andreea, eu si motocicleta.



Uiiiiiii….. inca un vis devenit realitate :))

 
11 Comments

Posted by on October 2, 2009 in De viata

 

Egipt – aventuri, curiozitati, hohote de ris

De data asta nu am mai avut prea multe aventuri care sa merite sa fie povestite. Poate data viitoare, curind. Am descoperit, in schimb, ca am pe clanta de la usa eternul carton cu mesaje catre personalul hotelului. Nici macar nu’mi vine sa comentez, va las sa va hohotiti fiecare in parte pe ce vi s’o parea amuzant.

Scuze pentru calitatea imaginilor, nu am avut decit telefonul la dispozitie.

 
Leave a comment

Posted by on September 23, 2009 in De viata

 

Cu soferi – partea a IIa

Se pare ca aventurile mele egiptene cu soferi nu se mai termina. Dupa ce m’am prapadit anterior de ris cu unul dintre ei, dupa cum va povesteam in postarea anterioara, de data asta risul a fost pastrat numai pentru mine, in gind.

Ii stiti pe aia care verbalizeaza totul? “Acum o sa pun niste sare. Acum o sa ma asez la masa si asaaa… maninc si un cartofior, si putina brinzica…. asaaaa…. sa bem si niste apica…”. Ei bine, am intilnit un sofer care gesticula totul.

Cred ca fusese balerin intr’o viata anterioara. Nu doar ca avea o mobilitate incredibila a miinilor, uneori de’a dreptul eleganta, dar se putea observa la el o adevarat compulsie de a le misca. Daca drumul facea o curba la dreapta, degetele miinii drepte indicau directia cu cel putin 50 de metri inainte. Daca punea centura de siguranta, inainte de a duce mina la ea indica, cumva discret, spre ea. Cam tot ce facea si tinea de condusul masinii era indicat in prealabil printr’o eleganta si discreta miscare a palmei sau degetelor.

Si, peste toate astea, de admirat miscarile ample ale bratului drept la schimbarea vitezelor. Mina facea, bine intinsa si domoala, aproape un semicerc la trecerea de la o viteza la alta. Balerinistic!

Poate singurul lucru care a intunecat experienta a fost slalomul turbat pe care il facea printre masini la 140-160 la ora. Noroc ca nu am o problema cu viteza.

 
Leave a comment

Posted by on August 29, 2009 in De viata

 

Ridendo

Ieri am strins suficiente dovezi pentru o teorie noua conform careia risul nu are nevoie de cuvinte. Ati putea spune ca e suficienta gidilarea. Nu, nici asta nu a fost inclusa in experiment.

Dar sa incepem cu expunerea cadrului experimentului:

In masina, de la Cairo aeroport la Ras El Bar, cunoscut si drept Triunghiul de Aur, un orasel cam cit Lehliu Gara prins intre un brat al Nilului, Mediterana si Canalul Suez. Soferul meu, ce mah? credeati ca eu nu pot sa am sofer?, un egiptean get-beget nevorbitor de limbi cunoscute si mie. De fapt stie citeva expresii in engleza pe care nu cred ca le intelege: Oh my God (cunoscind cite ceva despre islamism tind sa fiu sigur ca nu intelege ce inseamna) si, mai nou, Everybody I love you Marius (asta s’ar vrea o declaratie a faptului ca am reusit sa’mi trec pletele neobisnuite de furcile caudine ale prejudecatilor lor).

Ei bine, cu aceasta saracie de vocabular conversational cu tot, folosindu’ne doar de datul disperat din miini, mai mult eu pentru ca el era la volan, si de onomatopee dibuite ad hoc am ris ca apucatii 3 ore cit ne’a tinut drumul. Ciudat lucru, si asta ar trebui sa fie o lectie pentru elitismul meu besmetic, eu si soferul meu apartinem unor lumi complet paralele. Daca am fi vorbit aceeasi limba, sint convins, am fi tacut milc de la un capat la celalalt al drumului si m’as fi rezumat la un simplu “multumesc” de incheiere. Iar daca ar fi incercat sa faca conversatie m’ar fi scos din sarite cu siguranta.

Cuvintele sint, probabil, in plus uneori. Multumesc mult Aiman (sper ca asa se scrie numele omului). A fost o lectie pe care sper sa nu o uit curind. Si o dupa-amiaza cum nu am mai avut de mult cu altcineva decit cu Andreea.

 
Leave a comment

Posted by on August 11, 2009 in De viata