RSS

Author Archives: BadDragon

Omagiu

 
1 Comment

Posted by on October 7, 2011 in Uncategorized

 

Usurel cu neutrinii pe scari

Evident, nu pot rezista. Am vazut prea multe titluri flamboiante in presa de la noi si de aiurea legate de anuntul de la mijlocul lui Septembrie al celor de la CERN ca au masurat viteze supra-luminice la neutrinii creati intr’unul dintre experimentele lor. “Savantii, bulversati de vitezele superluminice”, “se naruiesc bazele fizicii”, ca sa citez din doar unul dintre articolele aparute pe la noi.

Acum, am de facut 2 observatii. Una este despre descoperirea in sine, cealalta legata de felul in care descoperirea, daca se dovedeste valida, influenteaza lumea fizicii.

In primul rind despre ceea ce au descoperit cei de la CERN. Descoperirea raportata de ei este rezultatul unui singur experiment. Rezultatele experimentului au fost publicate direct, fara a trece prin procedura normala de peer-review. La publicarea oricarui rezultat stiintific, inainte ca respectivul rezultat sa ajunga intr’o revista de specialitate, el este verificat cu atentie, independent, de mai multi alti specialisti in acelasi domeniu, capabili sa urmareasca calcule, grafice, rationamente. Motivul este simplu, orice articol aparut intr’o revista de specialitate, odata validat si publicat, devine referinta pentru alti cercetatori si ultimul lucru pe care ti’l doresti ca cercetator este sa’ti bazezi studiile pe niste ecuatii gresite, de exemplu.

Cei de la CERN nu au urmat aceasta cale. Motivul lor nu a fost neincrederea in sistemul peer-review, nici vreo dorinta de a obtine gloria cit mai repede ci faptul ca descoperirea este atit de importanta incit o doreau testata, verificata, taiata in bucatele, demontata si remontata cit mai repede. Au iesit, pur si simplu, ametiti si entuziasmati din laborator si au dat repede “telefon” la toata lumea: “baieti, avem treaba!”. Asta nu inseamna decit ca au ocolit canalul principal peer-review dar au inundat toata cimpia.

Despre datele in sine si despre experiment nu ma pot pronunta. Nu am nici expertiza si nici datele necesare pentru a le analiza. Cu atit mai putin un accelerator de particule in balcon pentru a recrea experimentul si a verifica rezultatele. De asta se vor ocupa, se pare, americanii si japonezii. Si, probabil, citeva sute de fizicieni care vor lua la puricat fiecare aspect al experimentului, calculelor si concluziilor. Din cite inteleg de la unii mai in tema decit mine, erorile cautate sint la nivel de masuratoare (timp si distanta) si, evident, in calculele propriu zise, dar astea sint mai degraba simpla aritmetica si este putin probabil sa se gaseasca ceva acolo.

Cineva s’ar putea intreba “da’ de ce toata lumea este atit de convinsa ca rezultatul e gresit si cauta eroarea?”. Si raspunsul asta este simplu. Pentru ca Teoria Relativitatii, cea care postuleaza (“a postula” inseamna a avea ca baza de pornire, a face niste presupuneri initiale nedemonstrabile dar care decurg din observatie, presupuneri din care urmeaza sa se deriveze toate celelalta rezultate ale teoriei) faptul ca nu poate exista nici un fenomen care sa se propage cu viteze mai mari decit viteza luminii, este o teorie solida, cu rezultate testate. In mod ironic, daca teoria relativitatii n’ar fi existat sau n’ar fi fost valida, experimentul CERN despre care vorbim nu ar fi putut functiona in forma lui actuala. Pentru ca distanta dintre punctul in care sint produsi neutrinii si punctul in care sint detectati este masurata prin GPS. Iar GPSul foloseste rezultatele relativitatii pentru a functiona (satelitii GPS au ceasuri atomice foarte precise instalate in interiorul lor, timpul masurat de ele fiind corectat relativist pentru elimina incetinirea timpului care apare intr’un cimp gravitational intens). In feluri similare, alte rezultate ale teoriei fac parte din viata noastra cotidiana si se dovedesc a fi foarte valide. E normal, in acest caz, sa privesti cu suspiciune un rezultat atit de iesit din comun.

Am scris putin mai sus “foarte valide”. Nu era o scapare ci o eroare intentionata. Daca in logica un lucru este sau nu este valid si nu suporta grade, in fizica (si in celelalte stiinte naturale) lucrurile nu sint asa de transante. Si cu asta ajung la partea a doua a postarii, cum influenteaza aceasta descoperire, daca ea se dovedeste valida, lumea fizicii?

Dupa cum spuneam, in fizica “valid” suporta grade si nuante. Este suficient sa ne gindim la faptul ca Mecanica Clasica, asa cum a fost ea enuntata de Newton, este “valida” in cazul universului observabil cu ochiul liber dar ea nu mai este “valida” odata coboriti la nivel atomic. Nu ma credeti? Urcati’va in masina si mergeti din punctul A in punctul B, faceti inregistrari si masuratori, comparati rezultatele cu predictiile Mecanicii si o sa fiti surprinsi, asa este. Mai mult, insasi masina cu care experimentati a fost proiectata pornind de la principiile teoriei pe care vreti sa o testati. Incercati apoi sa construiti un LASER bazindu’va pe principiile Mecanicii Clasice si o sa aveti o noua surpriza, n’o sa functioneze.

Dar “valid” nu se refera numai la domeniul de aplicabilitate ci si la acuratetea rezultatelor teoretice in comparatie cu realitatea. Modelele noastre teoretice, oricit de rafinate, nu pot decit sa se apropie asimptotic de realitate. In unele cazuri precizia este suficient de mare incit predictiile sa fie utile (scriu aceasta postare folosind un calculator bazindu’se pe astfel de predictii extrem de complexe, Arhimede a incendiat navele inamice folosindu’se de astfel de predictii), in alte cazuri teoria este inca foarte departe de realitate. Tocmai de aceea insasi schema de functionare a stiintei, epistemologia, implica chestionarea permanenta a concluziilor si invitarea descoperirii incompletitudinii teoriilor.

Mai mult, fizicienii nu formeaza o religie care si’a postulat teoriile pe post de zei si o iau la fuga smulgindu’si parul din cap la descoperirea ca zeul lor a fost unul fals. Fizicianul, cel putin in epoca in care traim, isi doreste sa descopere ca teoriile “valide” acum sint macar putin gresite. De ce? Pentru ca nu putem explica complet universul in care locuim cu teoriile pe care le avem acum la indemina. Nici macar pe cel pur material. Daca toate teoriile ar fi absolut corecte si nimic nou n’ar mai aparea, ne’am afla in situatia ingrata de a constata ca fizica este fata cu realitatea in acelasi raport in care se afla desenul naiv al unui copil  intr’un manual de biologie cu floarea pe care a incercat sa o reprezinte. Nostima, utila pina la un punct, motiv de mindrie pentru parintii copilului, dar cam atit. Fizica are nevoie de revizuiri. Este un proces de apropiere cu pasi marunti de realitate.

Din acest motiv savantii nu sint bulversati de vitezele supra-luminice ale neutrinilor de la CERN. Si bazele fizicii nu se naruie. In procesul de verificare a rezultatelor raportate de CERN fizicienii vor descoperi fie modalitati noi de a evita erori si Teoria Relativitatii va ramine in picioare asa cum este pina data viitoare, fie o corectie noua a teoriei, o dimensiune noua a realitatii, un aspect pe care nu’l luasera in calcul. Teoria va deveni in acest proces “putin mai valida”. Istoria fizicii este plina de astfel de momente. La fel cum este plina de incercari esuate de a demonstra ca este falsa. Iar acest lucru este rezultatul insasi teoriei cunoasterii si a unui scepticism sanatos pe care trebuie sa’l aiba orice om de stiinta demn de acest nume.

In concluzie, mai usor cu neutrinii pe scari.

 
11 Comments

Posted by on September 29, 2011 in WTF

 

O lume… cancerigena

In ultima vreme am avut parte de citeva vesti terifiante. Lucruri foarte prezente in jurul nostru, cum ar fi telefoanele mobile, se dovedesc a fi cancerigene. Presa noastra, paznic al societatii, se grabeste sa ne informeze pentru a ne putea proteja. Din pacate exact asta face: se grabeste.

Prima problema pe care o am cu stirile de genul asta este lipsa voita de claritate. Informatii esentiale sint omise, se pune un titlu bombastic, nu se urmareste subiectul in dezbateri ulterioare. Urmarea… fandacsia’i gata. Panica, nebunie, teoria conspiratiei. Din fericire (sau nefericire), subiectul este rapid uitat pentru ca este urmat la scurt timp de altul prezentat in titluri si mai bombastice.

Va mai amintiti de cit de cancerigene sint telefoanele mobile? Va amintiti pentru ca sinteti oameni normali la cap, cu memorie relativ intacta. Dar ati mai vazut vreo stire/dezbatere pe tema asta in ultima vreme? Si nu au trecut decit 2 luni de la titlurile alarmiste din presa de la noi si de aiurea. (Apropos, cine vrea sa citeasca ceva pareri mai avizate pe tema asta, recomand sa incepeti de la Philip Plait si sa mergeti de acolo din link in link pe dezbatere.)

Acum a aparut una noua: utilizarea creosotului este strict reglementata de o directiva a Comisiei Europene care se ocupa de normarea in domeniu. Realitatea.net ne ameninta cu pericolul teribil care ne paste la simpla apropiere de un stilp de lemn sau de o cale ferata:

“Creozotul este cancerigen indiferent de nivel şi există riscuri de mediu semnificative dacă lemnul tratat cu creozot intră în contact direct cu solul sau cu apa.”

In mod bizar, articolul celor de la Realitatea nu da nici un link spre sursa informatiei, spre site’ul comisiei sau ceva similar. Tre’ sa’i crezi pe cuvint sau sa te apuci sa sapi prin www dupa informatii. Ei bine, eu nu i’am crezut pe cuvint. Si, cum era vorba despre cancer, m’am dus la chiar autoritatea in domeniu: International Agency for Research on Cancer. Acolo… stupoare. In primul rind, creosotul este incadrat la categoria 2A (vezi lista clasificarilor, la pagina 5) alaturi de emisiile motoarelor diesel, vaporii rezultati de la prajirea cartofilor la temperaturi mari si meseria de coafeza/barbier (nu ma credeti? verificati la pagina 6). Cum ar veni, apropierea de o cale ferata cu traverse de lemn este la fel de nociva precum o intrare la Mac.

Mai mult, daca luam volumul 92 al catalogului de substante luate in calcul de IARC si mergem la pagina 756 (pagina 3 in link’ul de aici), constatam faptul ca singurele studii facute sunt asupra celor care au ca ocupatie profesionala lucrul cu creosotul sau in direct contact cu acesta.

A number of cases of skin cancer, including scrotal cancer, have been reported among workers who had been occupationally exposed to creosote. A cohort study of wood impregnators in Norway and Sweden and a cohort study of timber workers in Finland, who had been exposed to creosote, reported a statistically significant excess incidence of non-melanoma skin cancer. A study of power linesmen in Sweden did not report any statistically significant increase in the incidence of cancer, although the risk for non-melanoma cancer was slightly increased. A nested case–control study of lung cancer
among a cohort of gas and electricity workers in France reported an increased risk for exposure to creosote, with evidence of an exposure–response relationship. A cohort study of workers in the USA who had used creosote for the treatment of wood indicated the possibility of an increase in mortality from lung cancer. A study that applied a job–exposure matrix to job titles in the Swedish census and linked this to cancer incidence found an increase in the incidence of cancers of the renal pelvis and urinary bladder that was related to exposure to creosote. (IARC MONOGRAPHS VOLUME 92, pg. 756)

Nici un cuvint despre riscul de cancer, “indiferent de nivel”, la simplul contact, la care se alarmeaza Realitatea.

Ma repet, din fericire, efectul pe termen lung al acestei stiri, luate singular, este minor. Va fi uitata in citeva zile. Pretul acestui “din fericire” este, din pacate, in contextul tuturor stirilor de acest gen, urias: opinia publica bombardata cu informatii false sau impropriu prezentate, bombastic prezentate pentru impact la ochi dar nu si la neuron, impact educativ negativ (macar de’ar fi fost nul!!!). Oricit de cinic ar suna, mi’as dori ca urmarea acestei stiri sa fie vreo 2-3 greve ale CFRistilor si vreo 20-30 de stilpi darimati de nepotii citorva babe paranoice. Dupa care 1-2 companii de asigurari sa dea in judecata 2-3 ziare pentru recuperarea pagubelor.

P.S. Pentru paranoicii excesiv de creduli: creozotul este o substanta care se depune in mod natural pe suprafetele de deasupra oricarei flacari rezultate din arderea unui combustibil fosil (lemn, carbune, gaz, petrol, motorina si toate celelalte derivate). Adica pe hornuri, hote, tavane, geamuri… Nu uitati: “indiferent de nivel”!!!!

Later Edit: Am reusit sa gasesc si sursa articolului alora de la Realitatea, un comunicat al Comisiei Europene. Interesant este faptul ca nici Comisia nu’si argumenteaza stiintific decizia. Mai mult, daca o iei din link in link plecind de la acest comunicat, incepi sa constati ca este mai degraba vorba despre despre o decizie paranoic-politica decit una fundamentata stiintific. Spre exemplu, iata doua rapoarte ale unor institutii conexe Comisiei Europene: European Chemical Industry Council si Swedish Chemical Agency (Suedia fiind raportorul european pe problema la momentul respectiv, SCA era autoritatea competenta care a emis raportul) (la mine aceste doua link’uri merg bizar. Daca nu se afiseaza nimic, dati un refresh si se rezolva). Ambele rapoarte vorbesc exclusiv despre expunerea pe termen lung (profesionala) la creozot. La asta as adauga si pagina web referitoare la creozot a site’ului guvernului Marii Britanii.

 
3 Comments

Posted by on July 27, 2011 in WTF

 

Vînătorii de … gheață

Acum vreo 10-11 ani am renuntat la Fizica. Motivele au fost multe si nu intotdeauna serioase. Ma pot banui, avind dovezi destul de concludente, ca a fost si multa lene implicata in decizie. Adevarul este ca nu am avut niciodata stofa de adevarat fizician. Sau, mai bine zis, de matematician. N’am reusit niciodata sa gasesc placere, placere autentica, in calculul diferential si integral si asta a fost o mare piedica pentru calea pe care o alesesem. Fizica teoretica, oricit de frumoasa, nu poate fi facuta fara o pasiune reala pentru matematica, fara multa rabdare si multe ore petrecute in calcule. A venit un moment in care nu m’am mai simtit acasa, asa ca am decis sa ma opresc.

Din cind in cind ma apuca nostalgia. Mai ales cind imi intilnesc fosti colegi sau aud vesti de la ei. Au fost citiva printre ei pe care i’am admirat si invidiat, erau (si banuiesc ca inca mai sint) exact asa cum imi doream eu sa fiu dar nu’mi iesea (Radu, Ada, Luminita, daca nu v’ati prins pe vremea aia, aflati acum, daca cititi, ca ati fost printre idolii mei fizicieni). In ultima vreme nostalgia a fost suficient de puternica incit sa ma reapropii de subiect. Evident, nu am nici pretentia, nici inclinatia, de a ma reintoarce la a face Fizica la categoria profesionisti. That ship is sailed. Dar am mult timp la dispozitie si pasiunea nu a adormit de tot. De ce nu?

Un prim gind a fost acel manual de fizica pentru liceeni despre care va tot povestesc din cind in cind de vreun an incoace. Nu, n’am uitat de el, e la dospit. Inca n’am inceput sa scriu la el pentru ca nu reusesc sa gasesc tonul, abordarea care sa ma multumeasca. Andreea imi spune sa incep sa scriu si sa’l rafinez pe parcurs. Si are dreptate. Dar inca nu am ajuns in punctul ala. Inca mai “consum” abordarile altora. In momentul asta sint prins in plasa lui Feynman si cea mai mare tentatie este sa’i traduc pur si simplu “Lectures” (lucru pe care, evident, n’o sa’l fac macar si pentru faptul ca n’am nici un drept – as in copyright – sa fac asta). Chiar asa, de ce nu a tradus inca nimeni “Lectures” in romaneste?

Intre timp am descoperit o comunitate faina de oameni de stiinta si o directie noua, posibilitatea de a’mi oferi ajutorul anonim unor profesionisti. Banuiesc ca multa lume a auzit despre SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence). SETI colecteaza date, foarte multe date, de la o multime de radio-telescoape, date in care cauta pattern’uri de comunicare in incercarea de a descoperi daca este cineva acolo, in spatiu, care incearca sa vorbeasca cu noi. Datele sint asa de multe incit nici un calculator de sine statator nu are nici cea mai mica sansa sa le prelucreze de unul singur. Asa ca, daca tot a aparut internetul intre timp, cei de la SETI au dezvoltat o aplicatie ce poate fi instalata pe orice calculator conectat la internet cu ajutorul careia iti poti “imprumuta” puterea de calcul oamenilor de stiinta.

Dupa modelul SETI, au aparut o multime de alte proiecte pe net in care oamenii normali pot participa la efortul stiintei de a descrie mai corect universul minunat in care traim. Ultimul descoperit de mine este “IceHunters”. In cazul acestuia nu imprumuti puterea de calcul ci chiar abilitatile creierului tau, abilitati pe care un calculator inca nu le poate simula. Pe scurt, in cadrul proiectului ii poti ajuta pe astronomi sa identifice corpuri ceresti de dincolo de Pluto suficient de interesante incit sa’si indrepte atentia (naveta New Heaven) catre ele. (Mai multe detalii despre Ice Hunters la link’ul de mai sus) Participarea nu presupune cunostinte de astronomie sau fizica anterioare ci doar atentie, pasiune si dorinta de a participa la efortul colectiv.

Eu unul am strabatut pina acum 250 din cele aproape 6 milioane de imagini pe care astronomii le’au pus la dispozitie pina acum. Si am marcat 130 (din totalul de 400.000 marcati pina acum) de potentiali asteroizi suficient de mari incit sa poata deveni destinatie pentru New Heaven. Stiu, contributia e marunta si deloc zgomotoasa. Putin important. Sentimentul de participare este, in schimb, minunat. Poate chiar a venit vremea sa uitam de nevoia de PR permanent si sa descoperim forta si bucuria efortului colectiv si anonim.

Va tin la curent cu ce traznai mai descopar 😀

 
4 Comments

Posted by on June 22, 2011 in Manualul de fizica

 

Prognoza meteo, Feynman si… o exemplificare superba

O explicatie pentru cei care se pling de lipsa de precizie a prognozelor meteo:

Of course the instruments of meteorology are physical instruments, and the development of experimental physics made these instruments possible, as was explained before. However, the theory of meteorology has never been satisfactorily worked out by the physicist. “Well,” you say, “there is nothing but air, and we know the equations of the motions of air.” Yes we do. “So if we know the condition of air today, why can’t we figure out the condition of the air tomorrow?” First, we do not really know what the condition is today, because the air is swirling and twisting everywhere. It turns out to be very sensitive, and even unstable. If you have ever seen water run smoothly over a dam, and then turn into a large number of blobs and drops as it falls, you will understand what I mean by unstable. You know the condition of the water before it goes over the spillway; it is perfectly smooth; but the moment it begins to fall, where do the drops begin? What determines how big the lumps are going to be and where they will be? That is not known, because the water is unstable. Even a smooth moving mass of air, in going over a mountain turns into complex whirlpools and eddies.

(El Cielo de Canarias / Canary sky – Tenerife from Daniel López on Vimeo.)

La cererea telespectatorilor pot include si o traducere in romana a textului. Filmul (recomand vizionarea in HD si full-screen) ar trebui, totusi, sa fie suficient. Altfel spus, crede cineva ca exista vreun calculator care sa calculeze cu precizie suficient de buna momentul in care va lovi urmatorul val digul de la 2 Mai, ce forma va avea el, cite picaturi se vor desprinde din el, ce dimensiuni si masa vor avea ele?

Si inca un citat din Feynman, despre limitele stiintei. Citat care ar putea servi drept raspuns problemei lui Vlad.

If you play chess you must know that it is easy to learn all the rules, and yet it is often very hard to select the best move or to understand why a player moves as he does. So it is in nature, only much more so; but we may be able at least to find all the rules. Actually, we do not have all the rules now. (Every once in a while something like castling is going on that we still do not understand.) Aside from not knowing all of the rules, what we really can explain in terms of those rules is very limited, because almost all situations are so enormously complicated that we cannot follow the plays of the game using the rules, much less tell what is going to happen next. We must, therefore, limit ourselves to the more basic question of the rules of the game. If we know the rules, we consider that we “understand” the world.

(Ambele citate sint din Feynman – Lectures on physics, vol. I)

Din fericire putem izola pe alocuri bucatele din infinita tabla de sah a universului si putem juca intre incepatori. Una peste alta, totusi, postarea asta este scrisa de pe un calculator, rezultat direct al teoriilor avansate ale fizicii; calculator care, de bine, de rau, se comporta destul de previzibil 😀 Ceea ce demonstreaza, Vlade (daca ajungi sa citesti), ca, desi imprecise si uneori cu rezultate dezastruoase, teoriile stiintifice nu sint chiar inutile. La fel si cu meteorologia. Poate ca nu ne poate spune cu precizie daca o sa ploua miine. Dar poate sa prevada suficient de bine directia de deplasare si evolutia unui uragan incit sa poata salva vieti. Doar uneori, din pacate.

 
5 Comments

Posted by on May 31, 2011 in Idei

 

Despre indoiala

Zilele astea am recitit postarile mele mai vechi si comentariile de la ele (concluzia triviala, scriu mult prea rar). Tot citind, m’a lovit o discutie care tot revine mai ales intre mine si baba Petronia Marcs. Eu o tot dau cu indoiala. Daca nu am dreptate? Daca judec prea repede? Daca nu am dreptul? Ea vine si raspunde intelept “why worry?”

Acu’… mie problema mi se pare destul de simpla. Fiind eu dintre cei care iau in considerare teoria aia cu relativitatea adevarului (intotdeauna cu “a” mic), acceptind faptul ca este necesara introducerea conceptului de “grad de adevar” pentru ca binomul adevar/minciuna nu este eficient atunci cind discutam despre lumea reala, aderind eu la ideea ca gradul de adevar al unei judecati este cu atit mai ridicat cu cit cantitatea si calitatea informatiilor pe care se bazeaza aceasta sint mai mari si capacitatea de a le prelucra a aceluia care emite judecata este mai antrenata, in aceste conditii, deci, cum sa nu ma indoiesc?

Cine imi poate garanta mie faptul ca, desi educat la scolile cele inalte, nu am interpretat distorsionat mesajele pedagogice si nu am dezvoltat o metoda strimba de analiza? Cine imi poate garanta ca informatiile pe care le detin despre subiectul X sint relevante si suficiente pentru o judecata mai buna decit a unui cersetor needucat, de exemplu, care stie mult mai putine dar poate mai relevante? Care este mecanismul de validare a metodei si informatiilor de plecare?

Un timp am mers pe mina puterii de convingere. Cum ar veni, daca doi combat si unul reuseste sa’l convinga pe celalalt, atunci cel care a convins are un grad de validitate al judecatilor superior. Metoda a murit repede cind am constatat ca pot convinge o multime de oameni despre cele mai nastrusnice lucruri cu putinta.

A doua metoda, cumva legata de prima, a fost validarea prin statut. Daca lumea in care traiesti iti recunoaste pozitionarea la 30% din piramida sociala, atunci judecata ta (metoda + informatii de plecare) este mai buna decit a celor 30% de dedesubt si mai slaba decit a celorlalti 70% de deasupra. Aiurea. Validarea sociala, ca si puterea de convingere, nu au nimic de a facu cu eficienta puterii de judecata.

Cea mai eficienta metoda descoperita pina acum mi s’a parut validarea celor pe care ii consider la fel de buni sau mai buni decit mine. Dar si metoda asta are o mare hiba, se bazeaza pe ceva subiectiv, pe o reactie a altora care poate fi de multe ori doar politicoasa sau distorsionata de nevoia de companie a celuilalt, de nevoia lui de a fi validat la rindul sau.

In consecinta… ma indoiesc. Oricit m’as dovedi de asertiv in anumite momente, oricit de multa incredere par a avea in ceea ce spun, undeva in spate este un imens semn de intrebare.

Sugestii? Care va sint criteriile de validare?

 
13 Comments

Posted by on May 28, 2011 in Intrebari

 

But but but…

De cind ma stiu, am fost mereu fascinat de povesti. Inca mai am acea reactie de copil care asteapta cu gura intredeschisa continuarea povestii, deznodamintul unei intimplari, intoarcerea de situatie, momentul in care balaurul va face acea unica mica greseala de care Fat Frumos va avea intelepciunea sa profite pentru a transforma un dezastru intr’o victorie. Si’mi plac cei ce spun povesti cu gindul la acel copil din fiecare cititor, cei care se joaca cu cuvintele, care inventeaza cu inteligenta lucruri fantastice. Imi plac cei care stapinesc atit de bine limbajul povestii incit sint in stare sa spuna fraze intregi in cuvinte necunoscute ascultatorului si, cu toate astea, sa’i transmita perfect mesajul.

Zilele astea m’am intilnit cu doi maestri ai povestii, Eco (Cimitirul din Praga) si Rushdie (Haroun and the Sea of Stories). E putin ciudat sa scriu despre cele doua carti sub umbrela aceleiasi postari dar le simt unite cumva oricit ar fi de diferite.

Haroun abia am terminat’o si inca sint sub influenta ei. Inca nu s’a desprins de mine, zimbetul calm pe care l’am avut pe fata tot timpul cit am citit’o inca mai e acolo. Mi s’a mai intimplat asta doar la Siddhartha dupa care am adormit linistit, unul dintre cele mai odihnitoare somnuri de vreodata. Despre Haroun nu prea se pot spune multe. Este una dintre acele carti care se traieste. Da, se poate povesti despre capacitatea incintatoare a lui Rushdie de a recombina sunetele acestei lumi, de a impleti intr’un singur manunchi povesti indiene, europene, americane, jingle’uri, stereotipuri verbale pentru a crea ceva nou. Se poate vorbi despre felul in care Salman Rushdie este chiar Rashid Khalifa care inventeaza pe loc povesti pentru fiul sau, se poate psihanaliza necesitatea regasirii mamei fugite de acasa pentru a avea un happy-end la povestire chiar daca se demonstrase ca exista “Plentimaw Fishes in the Sea”. Dar lucrurile astea, desi importante, sint secundare, sint pretextul pentru actul pur al povestirii.

Acum multi ani citeam una dintre acele povestiri intelepte hinduse. Un razboinic, cel mai impunator, cel mai puternic, cel mai bine antrenat… cel mai… urma sa plece la razboi a doua zi dar avea o problema, ii era teama. Pentru a scapa de teama l’a vizitat pe unul dintre acei misteriosi guru indieni cerindu’i sa’i dea o potiune, ceva, care sa’i rezolve problema. In loc de fiertura, acel guru l’a pus sa mediteze toata noaptea fixindu’si atentia asupra unui singur lucru, sa’si imagineze ca este un val. Dimineata razboinicul a plecat la lupta si a fost un val, un tavalug in calea caruia nu putea sta nimic. Asa este Rushdie in Haroun, o forta dezlantuita, un val ce nu poate fi zagazuit. Povestea trece prin tine si peste tine, te cucereste, te patrunde, te restructureaza. Sensul cuvintelor aproape nu mai conteaza in comparatie cu muzica lor, cu felul desavirsit in care urmeaza unele altora. Haroun este cartea unui vrajitor care a descoperit incantatia perfecta.

***

“Cimitirul din Praga” a lui Eco este din alta poveste. Desi amindoua sint povesti despre povesti, acolo unde Haroun vorbeste despre puterea tamaduitoare si eliberatoare a imaginatiei creative, “Cimitirul din Praga” ne spune despre cum se poate rescrie istoria pentru a justifica orice. Eco porneste de la o observatie relativ simpla dar pe care ne incapatinam sa o neglijam cu totii: chiar daca exista o Istorie, o (argumentabil) stiinta cu dovezi, demonstratii, fapte si metoda, in paralel cu ea exista o mare de istorii populare care, desi au viata scurta si sint complet lipsite de coerenta si credibilitate, uneori reusesc sa aiba o forta de justificare mai mare decit Istoria. Eco ne aminteste ca sintem fiinte rationale doar intr’o mica masura, ca ratiunea are nevoie de rabdare, timp si resurse pentru a delibera, analiza, filtra dovezile, lucruri care uneori se dovedesc a fi un lux pe care nu ni’l permitem. Mai ales cind vremurile sint tulburi, cind lucrurile se schimba foarte repede, cind actiunea este mai importanta decit justificarea ei.

Dupa 1984 a lui Orwell, cu al sau Ministry of Truth, dupa experienta fascista/comunista din secolul XX, tinzi sa crezi ca pentru a se rescrie in mod interesat trecutul este nevoie de un stat totalitar, de o forta de opresiune cu resurse practic inepuizabile si de un regim de teroare pentru ca asa ceva sa se poata intimpla. Sentimentul general este ca, atita timp cit individul este liber sa vorbeasca, adevarul va iesi intotdeauna la lumina. Si, probabil, chiar asa este. Teza lui Eco in “Cimitirul” este una dubla: pe de o parte, chiar si in situatia in care adevarul iese intotdeauna la lumina, uneori asta se intimpla prea tirziu, atunci cind consecintele neadevarului au schimbat deja realitatea, oameni au suferit, regimuri au cazut, populatii intregi au fost aproape rase de pe fata pamintului si, pe de alta parte, inca si mai rau, ca nu este nevoie de totalitarism pentru a rescrie, macar si temporar, trecutul, ca asta se poate intimpla chiar si intr’o societate normala in care oamenii sint suficient de liberi.

“Cimitirul din Praga” este, in aparenta, o carte despre istoria aparitiei “Protocoalelor Sionului”. O tema care, dupa cit se pare, il macina de mult timp pe Eco. Referinte la Protocoale apar mai peste tot (Pendulul lui Foucault sau Memoria Vegetala sint primele care imi vin in cap). Dar tema este doar un pretext. Cartea este despre intoxicare informationala, despre cit de usor este sa justifici nedreptati, sa propagi clisee. Este o carte despre PR si despre cum poate fi acesta folosit pentru a influenta mase de oameni si nu doar indivizi disparati.

De exemplu, stiind ca Eco isi scrie cartile dupa documentari indelungi si ca are obiceiul de a introduce fapte si personaje reale in povestile sale, am inceput sa caut pe net informatii despre oamenii si intimplarile din carte. Wikipedia sarea de fiecare data in ajutor cu articole generoase. Pe linga asta, Google intorcea zeci de raspunsuri care spuneau povesti similare despre ceea ce cautam, coerente cu toatele cu contextul in care apareau in carte respectivele personaje sau intimplari. Atunci m’a lovit revelatia: daca cineva poate profita atit de mult din acreditarea unei anumite idei incit sa justifice alocarea de timp si resurse suficiente, bazindu’se pe tehnicile de SEO, campanii, entuziasti voluntari, PR, orice idee poate fi acreditata. Poate nu pentru mult timp, poate nu in ochii oricui, dar poate sa fie intretinuta suficient de mult timp si poate ajunge sa aiba suficient de multi sustinatori incit respectiva idee sa aiba consecinte.

La limita paranoiei, poti sa spui ca insasi “Cimitirul din Praga”, avind in spate notorietatea lui Eco (mai ales in cercuri cultivate) si reteaua lui de distributie fantastica (este unul dintre cei mai vinduti autori contemporani), poate fi interpretat ca o intoxicare informationala. Daca este Eco mason? Sau poate evreu? Sau consilier de imagine al Guvernului Mondial?

Si totusi, pentru cititorul cu capul pe umeri, concluzia nu este paranoia, paranoia, paranoia. Cartea nu este o intrebare anxioasa “dar daca….” ci un demers de transparentizare foarte eficient. Ridendo castigat mores, sustinea Jean de Santeuil in secolul XVII. Eco urmeaza aceeasi cale. Ironia, ridicolul deznoada itele aparent prea complicate ale jocurilor politice si le reduc la ceea ce sint ele de fapt: lacomie, sete absurda de putere, mici mizerii umane, utilitarism folosit abuziv pentru a justifica sacrificarea arbitrara a individului. Nu, nu exista mari comploturi universale, nu exista un plan superior al jocului pe care numai cei alesi il pot intelege ci doar oameni care inventeaza povesti complicate pentru a ascunde mizerii marunte.

 
4 Comments

Posted by on April 26, 2011 in Cartea Cotidiana

 

Fara comentarii


via MthruF.com

 
7 Comments

Posted by on March 24, 2011 in Uncategorized

 

Cind voi fi mare. Cind voi fi mare?

V’am mai spus ca ma enerveaza Vulpoiul? Nu? Ei bine, ma enerveaza Vulpoiul. El vine pe la mine pe blog numai cu lepse. Iar mie nu’mi plac lepsele. Sau, daca se intimpla sa’mi placa vreuna, cum e asta noua de la el, nu’mi place sa o dau mai departe la gindul ca poate si pe altii ii enerveaza ca si pe mine. Da’ nah, ce sa fac? Acu’ raspund la asta daca tot am primit’o.

Deci… ce voiam eu sa ma fac atunci cind urma sa ma fac mare?

Depinde. 😀 Eu unul am fost un copil complex, cu visuri multe si diferite 🙂 Sau nu stateam bine cu concentrarea atentiei? Hmmm…

Multa vreme am vrut sa fiu detectiv. Cu mici variatiuni, criminalist sau spion, functie de cartile pe care le citeam. Am fost fascinat de Rouletabille al lui Gaston Leroux si de Sherlock Holmes al lui Conan Doyle. Rouletabille, autodidact, isi inventase propriul sistem de calcul aritmetic, de exemplu. Cum sa nu te prinda? Cum sa nu vrei sa fii ca el? (inca mai folosesc unele tehnici “personale” de inmultire si impartire “dezvoltate” pe vremea aia imaginindu’mi ca asa arata sistemul lui). De fapt, am fost pe punctul de a alege Academia de Politie atunci cind a venit vremea sa aleg. Am renuntat cind mi’am dat seama ca ajuns acolo pot spune adio pletelor pe care le crescusem cu greu si multe negocieri cu ai mei parinti. Pletele inca le mai am asa ca nu cred ca am facut o alegere prea gresita 😀

Pe de alta parte, cred ca n’am ratat prea mult visul asta. Nu, detectiv n’am ajuns. Dar am ramas cu o atentie, usor exagerata uneori, la detalii, cu o anumita structurare a conexiunilor si o tehnica de investigare a problemelor despre care n’as avea curajul sa spun ca i’ar face mindri pe eroii mei dar pe mine m’au ajutat mult. Si pe Andreea, de altfel. “N’ai vazut unde am pus ieri foarfecele? Vezi ca e pe raftul al doilea, in stinga, acoperita de servetelul cu ursuleti pe care l’ai folosit la cutiuta facuta de dimineata.” 😀

Pentru o vreme am vrut sa fiu fie Luke Skywalker, fie Han Solo, functie de cum evoluau negocierile cu Toni, marele meu prieten din copilarie (si de dupa). Pacat ca Toni nu are blog, i’as fi transmis leapsa. Betele de la mini-biliardul lui erau, inevitabil, sabii laser iar patul extensibil din componenta Dormitorului Tineret era Millennium Falcon. Nu eram niciodata adversari. Daca ne luptam cu sabiile laser era mereu doar de antrenament. Si nu am fuctionat niciodata pe principiul hero-sidekick ci mereu ca parteneri egali. Si da, am vrut sa fiu pilot interstelar si cavaler Jedi, am incercat ani la rind sa misc ghemotoace de hirtie cu puterea mintii, inca nu m’a parasit visul de a salva universul de baietii rai. Asta da vis de implinit! Mai vedem. 🙂

Pe linga astea doua, alte doua visuri mi’au bintuit copilaria. Primul, sa ajung mare si la casa mea si sa nu’mi mai spuna nimeni pina la ce ora am voie sa stau treaz si sa citesc. Pe undeva prin clasa a IVa era sa’mi pierd putin vederea, s’a lasat cu controale medicale si investigatii amanuntite. Ai mei, parinti constiinciosi, imi impusesera ora 9 ca ora de culcare in timpul saptaminii. Stiau ei bine ca am nevoie de somn pentru a putea functiona optim a doua zi la scoala, pentru a creste mare si voinic 😀 Orice depasire a orei de culcare era initial avertizata si apoi sanctionata (confiscarea micului lampadar la lumina caruia citeam seara facea parte din masurile favorite ale tatalui meu). Ori, asa ceva era inacceptabil 😀 Am devenit curind maestru intr’ale iluminatului cartii pe sub plapuma. Lantene, lanterne improvizate, proiectorul de diafilme si diverse alte tertipuri. M’a dus capul sa nu incerc cu becuri mari alimentate de 220 V sau cu luminari (desi i’am ars odata un pulover d’al maica’mii in incercarea de a diminua lumina pe care o producea lustra din tavan). Dupa vreo jumatate de an de citit nopti in sir in conditii precare de iluminare, dintr’o data mi s’a facut alb in fata ochilor si n’am mai distins nimic. Lucrurile s’au rezolvat relativ usor cu ceva medicamente si vitamine si cu un sfat prietenesc din partea medicului oftalmolog catre ai mei: lasati’l sa citeasca “legal” mai multe ore altfel ajunge inapoi sub plapuma si inapoi la mine.

Asta e un vis implinit. La casa mea, cu timp berechet de lectura. Uneori ma intreb de ce nu profit si mai mult de asta. Am ramas cu o fixatie pe lampile de carte, de fiecare data cind vad un model nou imi vine sa’l cumpar. S’au strins multe carti in biblioteca si, mai nou, la colectie s’a adaugat un eReader, poate cea mai importanta inventie, din punctul meu de vedere, a vremurilor traite de mine pina acum.

Celalalt vis, poate cel mai important, a fost sa devin ca tatal meu atunci cind ma fac mare. Inca visez la asta. Vreau sa ajung la calmul si caldura pe care le emana el, la masculinitatea lui pregnanta si niciodata autoproclamata. Pentru fiecare copil exista o vreme in care tatal este un zeu. Dupa care vine momentul dezeificarii, al detronarii. Pentru mine aceasta a doua etapa nu a existat. Sau, mai exact, nu a avut ca rezultat detronarea. Tatal meu este inca acolo, un ideal, un vis pe care sper sa’l ating pina la final. Nu e perfect. Dar esenta personalitatii lui, dincolo de detaliile imperfecte inerente, dincolo de diferentele dintre structurile si aptitudinile noastre, este ceea ce’mi doresc sa ajung eu cind voi fi mare.

Cit de departe sint de acest din urma vis… habar n’am. Dar… ca sa parafrazez o expresie devenita celebra… Get there or die trying!

Onorific, leapsa se duce la Toni. Cine stie, poate ajunge pe aici, poate’si face blog, poate ne povesteste si el. Si se mai duce si spre Musiu Alexandru pentru ca bucatelele din copilaria lui ghicite pe ici si pe colo printre rindurile scrise de el par fascinante. Alecule, ai leapsa 🙂

Andreea a primit’o deja de la infamul vulpoi, asa ca nu mai insist.

 
20 Comments

Posted by on March 16, 2011 in Lepse

 

Autist despre autism

Am gasit zilele trecute un articol in presa romaneasca despre o noua lege care a intrat in vigoare de la 1 Ianuarie, Legea nr. 151/2010 privind serviciile specializate integrate de sanatate adresate persoanelor cu tulburari din spectrul autist si cu tulburari de sanatate mintala asociate. Care va sa zica, statul roman ia, in sfirsit, act de existenta si gravitatea autismului si urmeaza sa se implice, asa cum poate el, in tratarea problemei. Un lucru mai mult decit laudabil mai ales pentru ca tratamentul (terapie/medicamentatie) este destul de scump iar, prin numita lege, acesta ar urma sa fie integral suportat de casele de asigurari si nu de parinti ca pina acum.

Despre autism s’a scris mult si se stie putin (ma refer la ceea ce stie opinia publica, nu mediul academic). Nu intru in prea multe detalii aici, se gasesc chiar si pe net multe informatii. In citeva cuvinte, autismul este o tulburare psihica ce se caracterizeaza prin deficiente ale comunicarii verbale si non-verbale, ale interactiunii sociale, stereotipii comportamentale, actiuni repetate la nesfirsit, focalizare anormala a atentiei asupra unui numar redus de lucruri. Mai grav, autismul apare in cele mai multe cazuri la copii cu virsta sub 3 ani, adica exact in acei ani in care comunicarea si interactiunea cu mediul si ceilalti sint cruciale pentru dezvoltarea psihica normala a individului.

Nu am reusit sa gasesc nici o statistica romaneasca pe subiect. Intr’un alt articol de presa se vorbea despre aproximativ 3800 de cazuri inregistrate in 2010. O estimare statistica americana plasa numarul de cazuri undeva in jur de 21 de mii (aproximativ 1 caz la 1000 de indivizi). Probabil ca numarul real este undeva pe la mijloc.

Bun… deci e bine ca statul se implica. Dar cum o face? Aici intervine problema. Legea (de fapt normele ei metodologice de aplicare), in unele detalii ale ei, este de’a dreptul hilara si evidentiaza, din nou, felul in care deciziile bune sint aplicate deplorabil, pe genunchi, neprofesionist, la noi.

“Art. 15 (1)Psihologii atestati in specialitatea psihoterapie, precum si a persoanele prevazute la art. 15 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004, aprobate prin Hotãrârea Guvernului nr. 788/2005, specializati in alte metode psihoterapeutice, au obligatia formarii profesionale continue, pentru obtinerea de competente specifice, potrivit urmatorului program de formare profesionala continua:” (si aici urmeaza o serie de cursuri)

Deja o porcarioara. Psihoterapeutii, deci, sint obligati sa se pregateasca pentru a lucra cu copii autisti. Nu conteaza ca vor sau nu, ca au sau nu afinitati cu subiectul, daca se simt pregatiti sa faca fata unui asemenea travaliu. Ei sint obligati sa se specializeze. Si ce inseamna specializarea (facuta de catre cine si cu ce bani?)? Pai… iata citeva puncte din lista de cursuri, asa cum am vazut, obligatorii:

a) terapie cognitiv-comportamentala – 9 ore;

e) relatia terapeuticã în TSA (tulburare din spectrul autist) – 2 ore;

f) evaluarea rezultatelor interventiilor în TSA – 2 ore;

g) integrarea interventiilor psiho-sociale cu medicatia – 2 ore;

9 ore pentru a deveni “specialist” in terapia cognitiv-comportamentala? Nici nu mai intreb de ce a fost aleasa numai aceasta si nu (si) alte tipuri de terapie. Cite 2 ore pentru celelalte puncte citate? Ce se poate face in 2 ore? Prezenta? Daca un copil autist ajunge la un psihoterapeut care a acoperit doar acest stagiu de pregatire i se vor prescrie medicamente de catre cineva care a facut un curs de 2 ore care sa atace subiectul? Sa intelegem de aici ca psihoterapeutii vor putea prescrie si ei medicamente specifice tulburarilor psihice, acest drept fiind conferit, pina acum, doar psihiatrilor?

Din pacate melanjul de bune intentii si aplicari dezastruoase este omniprezent in lege, anexa la norme asezind bomboana pe coliva. Se decide, iata, ca medicii de familie sau pediatri sa aplice un mic chestionar parintilor cu copii de sub 3 ani pentru a descoperi din timp cazurile de autism. Chestionarul urmeaza sa fie aplicat de 4 ori, la 12, 18, 24 si 36 de luni. Pina aici nimic rau exceptind, poate, faptul ca in lumea psihoterapiei si a testarii psihologice au dreptul sa aplice teste doar persoane pregatite in acest sens (imi pot imagina ca in citeva luni si ministerul va descoperi aceasta hiba si va decide sa specializeze in testare psihologica, obligatoriu, pe toti medicii pediatri si medicii de familie. Alti bani, alta distractie).

Dupa care vine chestionarul ce va fi aplicat. Aici as avea 2 obiectii. Una tine de exprimarea folosita in formularea intrebarilor, exprimare care este puerila. Testul este, totusi, adresat parintilor, nu copiilor de sub 3 ani ai acestora. Spre exemplu, intrebarea cu numarul 6 suna asa: “Participa la jocul “cucu-bau”?”. Cucu-bau? Really? Apoi se folosesc cuvinte “interzise” in continutul intrebarilor din chestionarele psihologice: “uneori” (“V-ati gandit uneori ca nu aude normal?”, intrebarea nr. 2) sau “intotdeauna” (“Reactioneaza intotdeauna cand este strigat pe nume?”, intrebarea nr. 9. Ce copil de pina in 3 ani reactioneaza intotdeauna cind este strigat pe nume? De faptul ca, de exemplu, copilul isi “pedepseste” uneori parintii or fi auzit cei care au elaborat chestionarul asta? Dar la posibilitatea ca uneori, din motive obiective, copilul sa nu auda cind a fost strigat s’or fi gindit?).

Cealalta obiectie este una de principiu. Chestionarul contine doar 9 intrebari. Nu exista intrebari de control (ar trebui sa fie minim 3 daca imi aduc bine aminte), intrebarile nu testeaza comportamente care sa se suprapuna (“Does s/he enjoy sports?” si “Is it important to him/her to fit in with the peer group?”, de exemplu, sint doua intrebari dintr’un alt chestionar elaborat in acelasi scop), intrebarile nu nuanteaza, multe comportamente normale ale copiilor de sub 3 ani putind conduce la concluzia ca este vorba despre autism (“Poate sa stea singur in patut cand este treaz?”, intrebarea nr. 8).
Cu un efort minim gasesti pe net cel putin 4-5 chestionare evident mai bune, printre care unul elaborat de Autism Research Center din Cambridge.

Sper ca aceasta lege, pe masura ce se va aplica, se va rafina. Sper ca cei care o vor aplica vor avea doza necesara de bun simt pentru a’i acoperi golurile. Si, mai ales, sper ca cei care ii vor folosi partile proaste in folos propriu sa fie cit mai putini. Si sper ca va face mult mai mult bine decit rau celor la care se refera.

 
1 Comment

Posted by on January 24, 2011 in Uncategorized