RSS

Despre demnitate

15 Oct

Initial voiam sa scriu mult mai dur despre subiect. La momentul ala eram inca prins de evenimente, enervat si, mai ales, mascul protector. Andreea era linga mine, cu lacrimi in ochi si intr’o stare sora cu depresia. Intre timp lucrurile s’au mai racit (fara a se rezolva), de unde si atitudinea ceva mai relaxata.

Toata tarasenia a pornit de la “expozitia” la care trebuia sa participam week’end’ul trecut. In extenso a scris Andreea despre asta la ea pe blog. Eu n’o sa ma mai apuc sa povestesc detaliile, o sa comentez doar la adresa substratului intregii intimplari.

Ne’am nascut, nefericit, intr’o tara chinuita (cel putin in perioada dinainte de nasterea noastra si putin dupa). De aici au decurs o multime de consecinte, atit la nivel individual cit si colectiv. E greu sa le ceri sa dispara imediat, e absurd sa te astepti sa se intimple asta. Cu o singura observatie, au trecut mai mult de 20 de ani de cind acel chin a incetat. Intre timp a aparut deja o generatie de tineri care nu are nici o amintire semnificativa despre comunism, asupra caror maturizare nu s’a mai intervenit cu bestialitate. A cam venit vremea sa se schimbe ceva in Romania profunda.

(Nu vreau sa discut aici despre daca sau nu lucrurile malefice s’au terminat in ’89. Voi ocoli subiectul si aici si in comentarii)

Unul dintre lucrurile care nu s’a schimbat inca este felul in care ne raportam la demnitatea proprie. Mai rau, aceasta demnitate nici macar n’a reaparut ca subiect important in meditatiile noastre individuale sau colective. Sintem in stare sa vorbim despre orice, despre bani, sosele, fabrici, privatizari frauduloase, alegeri fraudate, sa injuram tabara politica adversa, sa injuram presa si politica, orice, mai putin sa ne gindim la propria demnitate.

Nu militez aici pentru vreun cod rigid si artificial construit al onoarei. Nici pentru demnitatea pe care ti’o confera ceilalti prin felul in care interactioneaza cu tine. Militez insa pentru acea demnitate care deriva din intelegerea corecta si eficienta a regulilor jocului. Pentru demnitatea care deriva din faptul ca nu incalci legile si regulile nu din frica de pedeapsa ci pentru ca le intelegi eficienta. Pentru demnitatea care deriva din intelegerea ca o lege proasta nu se indreapta prin incalcare ci prin actiuni legale de corectare, indiferent cit de complicate, greoaie si consumatoare de timp sint aceste actiuni. Pentru demnitatea care se naste din momentul in care iti recunosti greseala indiferent de consecintele recunoasterii in loc sa o ascunzi sub pres sau sa o pasezi altora.

Din pacate cunosc foarte putini oameni la noi care au o astfel de atitudine fata de ei insisi. Ei sint exceptia, accidentul. Si, tot din pacate, asta este ceea ce ne desparte de vestul european pe care’l invidiem. Acolo demnitatea reprezinta norma, absenta ei, accidentul.

Cel putin doua consecinte, amindoua catastrofale, deriva din aceasta absenta in spatiul romanesc. In primul rind demnitatea este marginalizata. Se ride de ea, este ineficienta, falimentara, pedepsita. Respectarea regulilor rezulta intr’o stare eternizata de frustrare, iti consuma zilnic resursele psihice, te aduce intr’o stare paranoida permanentizata, te astepti in continuu sa vina o lovitura de undeva. Din cauza asta cei foarte tineri si cei care se afla in zona gri nu primesc nici o incurajare sa se indrepte in directia corecta. Rezultatul… traim chinuiti sau emigram.

Cealalta consecinta se refera la ceilalti, la majoritari. Absenta intelegerii regulilor ca fiind consecinta eficienta a contractului social, a convietuirii in turme a animalului-om, este un semn al maturizarii incomplete a individului. Includerea fricii in ecuatia raportarii la reguli este semn al raminerii in copilarie, rebeliunea agresiva impotriva regulilor sau indiferenta la ele sint semne al adolescentei. Daca la un copil sau la un adolescent acestea sint simptome normale, la un om “matur”, fortat sa’si asume un anumit rol social (sot/sotie, angajat/angajator, consumator sau producator de bunuri) ele conduc la construirea unui model defect de interactiune cu propria persoana si cu ceilalti. Rezultatul firesc, la cei mai multi, este un destin ratat. Fericirea este asteptata mereu din exterior dar ea nu vine niciodata de acolo.

Ma intorc la ceea ce s’a intimplat vinerea trecuta. Aplicarea perfecta a celor scrise mai sus. Andreea a hotarit sa plece refuzind sa incalce regulile. Cei care le incalcasera au inceput sa inventeze scuze, sa incerce o scoata pe ea vinovata. Majoritatea celorlalti au ramas, au acceptat ilegalitatea, au refuzat sa o amendeze, probabil chiar au profitat de ea, unii. Miine altcineva va comite o ilegalitate care ne va afecta si pe noi si pe ei si toata lumea va fi nemultumita. Poimiine va veni rindul altuia. Te uiti in jur si constati ca doar omuciderea, atita timp cit nu depaseste anumite limite, a mai ramas un tabu. In rest, regulile sint incalcate in permanenta fie cu speranta ca n’o sa vina nimeni sa controleze (cine sa o mai faca si pe asta?), fie cu aroganta celui care cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva.

Cu toate astea, cu toate frustrarile, piedicile, sentimentele de inadaptare, tin cu dintii de ideea ca demnitatea nu este nici inutila, nici invechita, nici supra-evaluata.

 
40 Comments

Posted by on October 15, 2010 in Uncategorized

 

40 responses to “Despre demnitate

  1. Meda

    October 15, 2010 at 3:12 pm

    Eu ca o fiinta mai mult practica decat teoretica ma intreb mereu ce putem face. Eu nu am nici o idee. Era o vreme cand mai credeam ca pot schimba lumea prin ceea ce sunt, dar acum vad doar indiferenta in jur si preocupare pentru bunastarea personala.
    Noi am hotarat, cel putin deocamdata sa nu emigram. Totodata am hotarat sa nu ma las calcata in picioare de sefi care isi vad doar interesele personale. Am ales sa nu le dau satisfactie copiatorilor bagandu-i in seama ci prefer sa ma gandesc ca voi fi tot timpul cu 5 minute inaintea lor. SI tottusi asta nu e suficient. Tu ai vreo idee?

     
  2. BadDragon

    October 15, 2010 at 3:38 pm

    Meda, imi e destul de greu sa raspund in termeni generali la intrebarea “ce e de facut?”. Nu sint specializat in asa ceva, asa ca las pe unii mai priceputi si mai educati in domeniu sa vina cu idei. Evident, asta este o intrebare esentiala. Fara ea nu facem decit sa stam pe margine si sa ne plingem de cit de greu ne este.

    In schimb pot sa vorbesc despre alegerile mele (si cred ca aici bateai si tu, de fapt :D)

    In primul rind incerc sa inteleg de ce. In absenta intelegerii, macar partiale, a cauzelor unor astfel de comportamente nu ramii decit cu furia si cu frustrarea. Iar asta poate duce la caderea in aceleasi capcane cu cele care te frustreaza si enerveaza. In plus, intelegind adaugi o farima de compasiune la ecuatie si asta mai reduce din agresivitatea raspunsului la situatie.

    Apoi, incerc sa nu’mi pierd speranta ca oamenii se pot schimba si ca eu pot avea o contributie la schimbarea lor. Asa ca incerc fie sa influentez prin exemplu personal, fie sa amendez (poate prea pedagogic uneori) comportamentele defectuoase atunci cind am senzatia ca asta va face o diferenta.

    Si, cel mai important cred, ma straduiesc sa traiesc dupa regula “daca cei din jur sint niste porci, asta nu inseamna ca trebuie sa fiu si eu unul” (stiu, suna cam aspru, da’ asa mi’am exprimat eu crezul asta acum vreo 10-15 ani cind eram adolescent si’mi placeau exprimarile mai pompoase :D)

    Daca imi iese? Nu stiu. Au fost citeva situatii in care chiar am avut senzatia ca am schimbat ceva. Dar poate e doar orgoliul meu🙂 Cu siguranta voi continua sa incerc.

     
  3. AURORA

    October 16, 2010 at 9:01 am

    AI MARE DREPTATE, DAR CU ATATA RAMAI. DIN PACATE INCALCAREA REGULILOR SAU A LEGILOR [ceea ce e si mai grav!] ESTE SPORT NATIONAL. TOTI, DE LA VLADICA PANA LA OPINCA, N-AU NICI O TREABA CU RESPECTAREA LEGILOR. DUPA UMILA MEA PARERE, RESPECTAREA REGULILOR SAU A LEGILOR TINE DE DEMNITATE!….. INCA MAI AI TIMP SA SPERI! O ZI BUNA!

     
  4. clubulfemeilor

    October 17, 2010 at 10:38 pm

    Am citit postul Andreei, este adevarat ca suntem un popor chinuit si masochist. Este de asemenea foarte adevarat ca unii au o satisfactie majora sa-i chinuie pe cei din jur, deci o astfel de atitudine exclude orice urma de respect si demnitate. Dar intotdeauna mi-a placut sa ma diferentiez, am respins spiritul de turma si am incercat sa-i determin si pe altii sa se poarte altfel. Uneori chiar mi-a reusit! N-am fost niciodata adepta emigrarii, deoarece pe apatrizi ii compatimesc sincer. Citesc Herta Muller acum si-i inteleg frustrarile. Am calatorit mult in afara si-am vazut realitatea la ea acasa. Mi-a ajuns!

     
    • BadDragon

      October 18, 2010 at 10:39 pm

      Consecintele emigrarii, cel putin asa cum le’am putut observa eu, depind foarte mult de emigrant. Am prieteni fericiti acolo, departe, unde sint ei. Ma rog, poate nu fericiti ci cu o viata normala, fara melancolii. O viata, pur si simplu. E drept, este vorba despre oameni speciali, cu capacitate mare intelectuala, cu darul adaptarii.

       
  5. jeff

    October 18, 2010 at 8:05 am

    Nu trebuie sa-i compatimesti. Frustrarea lor nu vine de la faptul ca nu duc o viata buna, normala acolo. Unde majoritatea sunt respectati si tratati cu respect. Frustrarea vine de la faptul ca in tzara ta nimani n-a avut nevoie de tine, de cunostintele tale, de munca ta. Patria este acolo unde ti-e bine.

     
    • BadDragon

      October 18, 2010 at 10:34 pm

      Jeff, sorry, nu prea inteleg ce vrei sa spui. Ti-as fi recunoscator daca ai explica.

      Poti, daca ti-e mai usor, sa scrii in engleza. (nu stiu de ce, dar am senzatia ca stapinesti mai bine engleza decit romana. Imi cer scuze daca am interpretat gresit)

       
  6. jeff

    October 18, 2010 at 8:10 am

    Ubi panis ibi patria i

     
  7. petroniamarcs

    October 18, 2010 at 10:14 pm

    Ce nu înţeleg eu e chestia asta cu speranţa socială când vine vorba de reguli. Oameni buni (zic aşa, conciliant, că chiar n-am intenţia să jignesc pe nimeni) nu contează. Ce-i aia să-ţi pese dacă lumea respectă regulile sau nu, şi mai ales dacă are vreo intenţie să înceapă? Oamenii ca agregat sunt chiar mai idioţi decât cei mai mulţi dintre ei luaţi unul câte unul. Motivul e simplu, şi anume comparaţia. Raportarea la felul în care ceilalţi se raportează pentru a alege tabăra. Chiar şi în privinţa regulilor şi demnităţii.
    Fiecare alege cum îşi trăieşte timpul pe-aici, cum se uită în oglindă, cum se înţelege cu el însuşi. Unii aleg să fie oameni, alţii vite. Dacă ultimii nu se simt prost pentru ceea ce sunt, de ce să dea primii satisfacţie ironiei având dileme? Când ştii că procedezi bine şi poţi şi să acţionezi în conformitate cu propriile convingeri (ceea ce voi aţi făcut şi, cum am zis în alt mod decât în scris aici, a fost un simptom de mentalitate toată situaţia, nu o întâmplare la un târg), o faci şi ai dreptul să fii mândru c-ai făcut-o. Nu pierzi vremea şi energia întrebându-te dacă eşti tu ciudat, nici întrebându-te dacă ceilalţi au vreo şansă să nu mai fie sa nu. Nu, ai dreptul să te uiţi în oglindă şi să te baţi pe spate dacă ai articulaţiile suficient de elastice şi nereumatizate.
    Aproape cam ştiţi amândoi nişte chestii despre reacţiile mele, Dragoane. Dă-o naibii de dilemă, că nu e nici una. Dacă şi cei care fac ceea ce trebuie îşi fac probleme, chiar că unde ajungem?
    Un “bravo” ferm. Data viitoare (pentru că există multe şanse să fie o dată viitoare, cu alţii) chemaţi-mă, am o provizie de kerosen numai bună pentru primit veşti ca “v-am minţit tot timpul – nu că ne-am fi schimbat noi năravul, nu de asta e situaţia diferită acum, atât că nu mai merge şi de asta spunem adevărul.”

     
    • BadDragon

      October 18, 2010 at 10:29 pm

      Petronio, este complet irelevant, cel putin pentru mine, daca sint catalogat drept freak de catre ceilalti. Eticheta in sine ma lasa complet rece (se poate vedea asta cu ochiul liber daca ma cunosti off-line: par lung la 35 de ani, mi se rupe de mode vestimentare, ignor pe cine am chef, nu ma intereseaza imaginea pe care o creez decit in fata oamenilor care conteaza pentru mine). Problema este ca intr’o lume in care majoritatea e in balarii eticheta de “corect”, pusa cu un zimbet superior pe buze, are consecinte imediate. In primul rind esti marginalizat.

      Tu ai dreptate, intr’un fel. Oricum nu vrei sa apartii turmei rumegatoare, asa ca ce’ti pasa daca turma te exclude? Pai, in mod normal, nu’ti pasa. In afara situatiei in care asta incepe sa aiba consecinte “economice”, cind a fi exclus incepe sa insemne limitarea prezentei tale pe piata. Din nou, este adevarat ca, in general, mai mult au ei de pierdut. Numai ca tu ramii cu mindria si buzunarele goale.

      Ca sa nu mai vorbim ca toate porcariile astea adunate genereaza atmosfera aproape irespirabila in care traim.

      Noroc cu noptile lungi pe care poti sa ti le petreci alaturi de oameni dragi si normali😉

       
  8. petroniamarcs

    October 19, 2010 at 12:10 am

    Dragoane, îmi pare bine că am dreptate pentru că dacă te gândeşti puţin aţi aplicat principiul conform căruia am eu dreptate: nu aţi vrut să fiţi parte din turma care, de data asta, a ştiut de ceva incorect şi a decis din diverse motive (unele poate foarte întemeiate) să închidă ochii. Ştiind şi acceptând consecinţele de care spui tu.
    Sigur că situaţia capătă altă nuanţă când e vorba de lucruri practice de pierdut sau alte consecinţe greu de suportat. Sunt de acord. Dar problema aici nu se pune nici măcar în privinţa a cât au pierdut ei în urma celor câteva luări de atitudine, pentru că nu ai de ce să îţi pese ce au ei de pierdut. Ba chiar ai voie şi e indicat să te bucuri cu atât mai mult cu cât pierd mai mult.
    Problema se pune astfel: a existat o situaţie în contradicţie flagrantă cu nişte principii. S-a reacţionat sau nu. Dar pentru că s-a reacţionat, acum se ştie că există posibilitatea asta. Nu contează dacă ei ştiu asta sau nu, contează că o ştiţi voi. (În multe situaţii nu ştim cu adevărat cum am reacţiona până nu ajungem să ne confruntăm cu ele.) Indiferent dacă o vor folosi şi alţii puşi într-o situaţie viitoare similară sau nu (la asta mă refeream când am zis că nu contează cum se raportează ceilalţi la situaţia respectivă), voi aţi făcut cum aţi simţit că e ok.
    Nu ca să schimbaţi o mentalitate (adică sper că nu, că despre asta scriam că nu merită efortul), ci ca să fiţi ok cu voi. Cam ca vorba mea “bă, puteam să fac altfel la momentul şi în condiţiile alea?” (Mă scuteşte de multe dileme retrospective.)

    Şi oho, ce noroc cu nopţile de care zici! Ca şi cei doi oameni de care spuneaţi: un motiv să speri. Hehe.

     
    • BadDragon

      October 19, 2010 at 12:56 am

      Apai, eu unul, nu sint deloc la prima “abatere”. Sint deja ani buni de cind nu mai inghit porcarii de genul asta. Iar consecintele au fost, in alte ocazii, si mai usturatoare.

      Problema este ca tipul asta de situatii au o probabilitate foarte mare de repetitie pe meleagurile noastre. Cumva incepi sa te intrebi la un moment dat daca nu poti sa faci ceva pentru a le scadea probabilitatea. Incepi sa te gindesti cum sa reactionezi nu doar pentru a’ti proteja integritatea, cum sa faci incit reactia ta sa aiba si efecte “pedagogice”. Evident, la prima vedere este pierdere inutila de energie. Da’ cred ca pe termen lung e o strategie careia merita sa’i acorzi ceva atentie.

       
      • petroniamarcs

        October 19, 2010 at 2:04 am

        Cam tocmai. Fiecare pe barba lui. Unica diferenţă: întrebarea de care pomeneşti la final nu mi-a apărut niciodată în cap, pentru că nu există preocuparea legată de ea – cea căreia bine îi spui “pedagogică”. Am zis, în momentul în care vorbim de mai mult de un om deja mi se pare imposibilă, utopică orice schimbare.
        E vorba poate, în final, de o chestie unică manifestată în multe feluri: tendinţa universală a omului spre scurtături şi calea cea mai uşoară. Firesc, de înţeles, de multe ori greţos şi cu consecinţe groaznice. Dar la fel de “acolo” ca şi nevoia de moaşte. :)))

         
  9. mihai

    October 19, 2010 at 4:04 pm

    Daca vorbim de coloana vertebrala, moralitate si interese, cel mai concludent in definitia moralitatii imi pare CS Lewis ( pt mine macar). Moralitatea este definita de interes, si directia in care privesti. Indefinit, si adevarul.
    Freak or not, nu vad relevanta placeri acceptate de public.
    E deja tarziu, corporatia ma striga.

     
    • BadDragon

      October 20, 2010 at 11:32 pm

      Mihai, sa iti dau un exemplu in care este relevanta si acceptarea publica a verticalitatii personale, exact in directia la care ma refeream in comentariile de mai sus:

      Sa presupunem ca esti un bun specialist intr’un domeniu. Atit de bun incit oricine ar accepta sa’ti plateasca 5000 de euro salariu lunar. Doar ca, traind intr’o tara in care regulile se incalca mai des decit se schimba sosetele, nimeni nu vrea sa’ti puna salariul asta pe cartea de munca. Toti iti spun “lasa moshule, de ce sa dau eu la stat o caruta de bani, mai bine punem minimul si cu restul ne intelegem noi”.

      Acum, tu, specialistul, tii mortis la respectarea regulilor. Nu pentru o pensie mai mare (poti sa faci una privata), nu pentru a putea sa’ti faci imprumut la banca (la banii astia gasesti si alte variante) ci pur si simplu pentru ca asa iti dicteaza tie demnitatea.

      Ce variante ai? Frustrarea, compromisul sau emigrarea. Eliminind compromisul, ramii cu ceea ce scriam in postare. Si mai rau este cind specializarea ta ti’ar aduce banii astia in orice tara normala dar aici nu esti platit decit cu 3-400 de euro, eventual si aia la negru.

      Evident, cind lucrurile nu au repercursiuni atit de directe, poate sa te doara la basca de felul in care te privesc ceilalti.

       
      • mihai

        October 26, 2010 at 4:20 pm

        “Frustrarea, compromisul sau emigrarea.”
        Din pacate nici una nu este “optiune” eliminata. Verticalitatea,demnitatea, umilinta si integritatea personala sunt dictate de punctul de vedere.
        Daca raul este bine si viceversa, atunci strabismul este general.
        Eu o vad asa : before si after. Daca poti exista cu tine dupa alegere, daca oglinda in care te vezi este la fel then God Speed.
        Primul pas ( cum spuneai despre Chinez) este o directie, o actiune. Dar nu o intentie.
        Aici imi amintesc diferenta intre intentie si actiune. Si greseala de a judeca doar actiunea.

        Considerand anii petrecuti prin Vamile Romanesti, demnitatea si verticalitatea sunt un impediment. Si un fenotip mai josnic nu am gasit, inca.
        Frustrarea de care pomenesti, vine din comparatie.
        Compromisul este pasul 2, pentru a trece peste frustrare.
        Emigrarea este doar o lipsa.
        In final, nu poti invinge contra mintilor mici. Poti doar scrie.😛

        P.S.
        Sper sa fi fost coerent….

         
  10. Marian Vulpe

    October 20, 2010 at 1:36 am

    Stii cu ce-mi seamana vorbele tale de mai sus? A urlet la luna, din ala in mijloc de padure si cu pieptul umflat pana-ti crapa coastele. Cumva tot e bine ca uite mai sunt si altii care-ti raspund. E bine sa-ti mai auzi haita cand si cand.
    Problema ta am avut-o – si inca o mai am cand si cand – pana acum ceva vreme, chiar foarte usturator. Cum sa faci sa-ti pastrezi coloana relaxata, sa nu te arzi prea tare si sa-i mai si indemni pe cei din jurul tau sa faca tot asa. Greu. Si de la o vreme incerc sa-mi vad doar de strachina mea, pe care o tin cat pot curata. Daca se mai intampla sa dea vreunul sau altul cu ratul pe langa si nu are chiar ochii rosii, incerc sa-l urc la masa – poate tine. Daca da, e frumos si bine – daca nu, nu-i bai ca are unde sa se duca😛
    Cand si cand, mai urlu si eu in noapte – daca mai aud ca mai sunt inca unii care raspund, ma pot culca linistit.
    Noapte buna😀

     
  11. petroniamarcs

    October 20, 2010 at 3:04 am

    Bună idee, Marian Vulpe. E “lătratul de seară” (dacă a mai citit cineva “101 dalmaţieni” îi va suna cunoscut) despre demnitate.

     
  12. Marian Vulpe

    October 20, 2010 at 3:08 am

    Hi hi – eu cand am zis de urlet si de haita aveam o imagine ceva mai eroica in minte. Dar, hai, fie si catelandri cu latratul de seara, posibil sa fie in realitate ceva mai obiectiva imaginea asta😛

     
  13. petroniamarcs

    October 20, 2010 at 3:57 am

    Nu e mai puţin eroică: lătratul de seară era modalitatea prin care erau transmise informaţiile în căutarea puilor dalmaţienilor, la care participau câini din toată ţara. E un fel de unire într-un scop bun a celor care au urechi să audă, cu cât mă gândesc mai mult cu atât mi se pare mai similară.😀

     
  14. BadDragon

    October 20, 2010 at 11:16 pm

    M’ati omorit cu latratul de seara. Mda, faina imagine pentru un lucru atit de nasol. Da’, pina la urma, nici in 101 Dalmatieni nu era mai vesela situatia. Sper ca si povestea noastra romaneasca sa aiba pina la urma un final fericit, chiar daca acum nu se intrevad prea multe sanse (la fel ca in poveste).

    Ma intreb ce parere are CruellaDeVilla despre asta😀

     
    • Marian Vulpe

      October 21, 2010 at 12:34 am

      Hmmm, Cruella face parte in mod inerent cu povestea asta. Daca n-ar exista personajul ei, latratul ar deveni inutil, nu?
      Marius, dincolo de toate, gandim pe termen prea scurt – stiu ca doare dar durata unei generatii nu inseamna nimic. Da, vom trece de etapa asta, in timp, mult timp.
      Stii povestea cu gazonul englezesc? Cacam asa e si cu trezirea noastra – inca vreo suta de ani si totul va fi perfect😛

       
  15. Andreea

    October 20, 2010 at 11:48 pm

    Eu zic ca Cruella si-ar face o haina din pielea noastra de oameni demni si-ar pacali fiscul sub acoperire😀

     
  16. petroniamarcs

    October 20, 2010 at 11:59 pm

    Zici tu că găseşti 101 oameni care să corespundă cerinţelor, Andreea?😀

     
    • Andreea

      October 21, 2010 at 12:04 am

      Hai, conita, ca nu se compara o piele fina de om demn cu o piele de catelus😀 Si daca nu gaseste destui sa-si faca una mai strimta si sexy, fur is overrated anyway😛

       
      • petroniamarcs

        October 21, 2010 at 12:29 am

        Păi stai, discutăm despre piele sau despre blană? Ca să ştim. Nu de alta, dar în ultimul caz saloanele de epilat o să cunoască o explozie la clientelă.

         
      • BadDragon

        October 21, 2010 at 12:33 am

        Adica sa ma mai si epilez inainte de a ma lasa jupuit?

         
      • Marian Vulpe

        October 21, 2010 at 12:35 am

        Io as zice ca sugestia ta cu madame DeVille n-a fost inspirata – nu vezi unde s-a ajuns? Imi ieu campii😛

         
      • BadDragon

        October 21, 2010 at 12:41 am

        Vulpoiule, trimiterea mea la Cruella era de fapt o minge la fileu exclusiv pentru perisoara Vetronia (sau era verisoara Petronia? nu mai stiu, e tirziu). Avem noi o cunostinta comuna, mai comenteaza pe la dinsa pe blog, personaj interesant.😀 Nu’mi imaginam ca se va ajunge aici.

         
  17. BadDragon

    October 21, 2010 at 12:39 am

    Marian, e adevarat, gindim pe termen scurt. In vreo suta de ani o sa fie bine. Dar doar cu o conditie: sa ne adunam destul de multi dementi care sa urle in miez de noapte pe tema asta. Astazi. Vorba chinezului, ca tot vorbim in citate intelepte, orice calatorie, oricit de lunga, incepe cu un prim pas. Din pacate, prin extensie, nici o calatorie, oricit de scurta, nu poate fi terminata daca nu faci acel prim pas.

     
  18. Andreea

    October 21, 2010 at 12:47 am

    Auzi la el, nu-si imagina ca se va ajunge aici. D-apoi ai uitat ce ai pe pres? Fara blana si pete negre totusi😀

    Cer scuze vulpoiului pentru divagatie. Discutati voi ca intre oameni mari, eu ma duc sa fac margele si sa alerg iepuri in somn😀

     
  19. Marian Vulpe

    October 21, 2010 at 1:10 am

    Valeuuu, ce-am facut? Cum adica “cer scuze” si “oameni mari” ca io nu pricep😛 In caz ca mai e nevoie de precizare, era o glume. Dar ideea cu alergatul dupa iepuri o adopt si eu ca suna tentant😀 Doar ca in cazul meu, berbec fiind, am sa ma uit dupa ceva oi😛

     
  20. petroniamarcs

    October 21, 2010 at 1:13 am

    Dragoane, nu pot să lovesc mingi la fileu dacă sunt la alt meci.🙂 În plus, probabil Cruella De Vila ar fi zis cam acelaşi lucru ca mine: dacă tot e să fim jupuiţi, măcar să iasă ceva bun. Ne gândim noi pe urmă cum ne răzbunăm.

    Şi io am pete negre, jur. Mai ales pe creier după câte-o sticlă de rachiu.😀

     
  21. petroniamarcs

    October 21, 2010 at 1:14 am

    Io pot să iau caii verzi de pe pereţi (am carpetă cu cai pe perete, şşşşş…) la alergat? Că văd că nu se înghesuie nimeni şi-mi plac cauzele pierdute.

     
  22. Camil

    October 25, 2010 at 12:29 pm

    instructivă lectură. demnitate, principii, valori…noțiuni care aproape s-au golit de sens în România. a avea principii = „fraier”, sau în cel mai bun caz „inadaptat”. desigur, există destule excepții, însă adesea înecate în masa indiferenței și nesimțirii colective. putem vedea asta foarte simplu, de la traversatul pe culoarea roșie a semaforului la aruncatul gunoiului pe jos.
    ce putem face? nu prea multe, afară de exemplul personal. și, în fond, asta contează cel mai mult – ce facem cu noi înșine.

     
    • BadDragon

      October 25, 2010 at 12:49 pm

      Camil, pina la urma exact despre asta este postarea: “ce facem cu noi insine?” Despre faptul ca vorbim prea mult despre ceea ce ne dau sau nu ne dau ceilalti si prea putin (spre deloc) despre ceea ce ne dam noi insine.

       
      • Camil

        October 25, 2010 at 1:19 pm

        🙂 adesea noi ne suntem cei mai mari dușmani…

         

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: