RSS

Despre snobism… numai de bine!

30 Mar

Initial planuiam sa scriu postarea despre snobism inainte de cea despre Pink Floyd. Mi’a fost lene atunci dar ma intorc la subiect.

Acum vreo 17-18 ani mi’am cumparat prima caseta cu The Doors. L.A. Woman. Eram la mare cu Toni, aveam un ochi cit un cartof d’ala “unu’ la kil” si un bandaj imens peste. Plus niste crapaturi ciudate ale pielii de pe fata, toate astea ca rezultat al intilnirii plastice cu un camion in miscare. De ce am cumparat caseta aia? Pentru ca o parte din colegii mei de clasa din liceu ascultau Doors, faceau schimb de casete, umblau disperati dupa tricouri si postere cu Morrison, Zepp si Deep Purple. O alta parte dintre colegi erau rockeri si plimbau casete, postere si tricouri cu Metallica, Slayer, Testament, Obituary, Sepultura. Printre ei eram si eu, da’ mie imi placea grupul celalalt. Ei si muzica lor mi se pareau mai interesanti chiar daca habar n’aveam cu ce se maninca si rar reuseam sa mai prind un Jethro Tull de la ei. Asa ca mi’am cumparat primul meu album The Doors. De la Neptun. De pe o taraba unde se vindeau si Albatros si Savoy si altele asemenea.

Oricit de ingaduitor as fi fost cu mine, stiam inca de pe atunci ca l’am cumparat din snobism. Dupa definitia de dictionar. Identificasem un aspect al superioritatii lor (in capul meu) si voiam sa fiu partas la el, sa mi’l asum si sa devin, in felul asta, superior. Nasol. Primele 2-3 auditii au fost dezastruoase. Caseta nu era una originala, se auzea bizar in junghiul meu portabil marca Electra cu niste casti de 2 lei. Iar eu nu eram nicicum pregatit sa ascult asa ceva. Din fericire am persistat, am ascultat versurile, am ascultat instrumentele, am inceput sa inteleg ritmurile. Si au venit apoi celelalte albume. Si m’am transformat dintr’un snob intr’un pasionat.

Ceva similar traisem cu ceva ani inainte si cu muzica simfonica (clasica, culta, spuneti’i cum vreti). La inceput o identificasem cu un soi de rafinament intelectual care ii scotea din turma pe pasionati si am vrut sa mi’o insusesc. Am ascultat de timpit simfoniile lui Beethoven pina mi’au iesit pe urechi intrebindu’ma ce naiba ar trebui sa’mi placa. Si a venit, incet, incet. Ca in yoga, revelatia a venit cind am incetat sa o mai caut.

De atunci tot repet experienta. Gasesc oameni care imi plac, pe care ii consider superiori mie, le cercetez gusturile (asta daca nu mi le infig ei pe git) si incerc sa gust si eu, incerc sa fiu ca ei. Adica sint snob, imi insusesc lucruri care nu’mi apartin pentru a ma identifica cu superioritatea pe care, aparent, acestea o definesc (sau macar o subliniaza).

Si ma intreb: oare snobismul este intr’adevar un lucru rau? Sau este un lucru rau in orice situatie? Daca el te duce la invatare, la evolutie, mai este el nociv si condamnabil? Sau macar ridicol? Oare nu ne’ar prinde bine o doza ceva mai mare de snobism daca din asta ne’am alege cu macar o spoiala de civilizatie si o intelegere putin mai rafinata a lumii in care traim?

Ultimul snobism: David Bowie. Inca sint in faza snoaba, nu am inteles prea bine ce vrea de la mine😀

 
19 Comments

Posted by on March 30, 2010 in Uncategorized

 

19 responses to “Despre snobism… numai de bine!

  1. anna

    March 30, 2010 at 11:55 pm

    da, snobismul e general apreciat ca fiind un fel de defect, obstacol care impiedica adevarata personalitate sa se desfasoare, care ii deviaza drumul firesc, natural.
    dar snobismul din exemplul dat de tine e mai degraba o manifestare a evolutiei, un soi de constientizare inconstienta🙂 a ceea ce ar putea sa-ti placa cu adevarat.
    daca simti atractie fata de o categorie de oameni pentru ca iti inspira un rafinament spre care tinzi, eu zic ca-i totusi mai mult o inclinatie naturala catre forma aia de rafinament decat o simpla chestie de imagine cum ar fi de fapt snobismul.

     
    • MBadragan

      March 31, 2010 at 8:27 am

      Anna, ce bine ar fi daca ar fi atit de simplu si de curat cum zici tu😀

       
  2. anna

    March 31, 2010 at 2:04 pm

    iti dai seama ca am fost departe sa fac o analiza completa a snobismului, insa doar referitor la ce ai spus tu, chiar cred ca e posibil ce am spus eu🙂
    pana la urma si tu tragi nadejde sa fie asa, nu?
    pentru ca indiferent care ar fi calea, bine sa se mearga spre slefuiala.
    sunt unii care descopera singuri, altii sunt influentati de anturaj sau mediu in general iar cateodata se mai intampla si asa cum ai zis tu. nasol e cand dai de o cunostinta de acum 100 de ani care atunci era ok si constati ca nu mai are nimic din ce parea sa aiba.

     
    • MBadragan

      March 31, 2010 at 4:03 pm

      Evident ca trag nadejde ca asa e😀 Da’ nu e cumva wishful thinking?🙂

      Cit despre cunostinta de acum 100 de ani, sint de parere cu Axel Rose, kill your idols (metaforic, evident). Ne place sau nu, canibalismul, fie el si sublimat la forme metaforice, este in natura umana. Evoluam confruntindu’ne superiorii, detronindu’i, consumindu’i si depasindu’i. Lasam in urma doar oameni obisnuiti. Asa functioneaza si se autoprotejeaza ego’ul nostru.

       
  3. A

    March 31, 2010 at 3:55 pm

    Dacă din snobism te duci la concert şi după ce înduri acolo ca măgarul ajungi să descoperi valoarea muzicii pe care o asculţi, atunci snobismul a fost bun.

    Dacă şi după cinci ani de mers asiduu la concert muzica tot nu-ţi spune nimic dar între timp ţi-ai însuşit nişte fumuri şi grimase de cunoscător care se duce la concert ca să fie văzut, atunci snobismul a fost rău.

    Asta îmi aminteşte o povestioară .

     
    • MBadragan

      March 31, 2010 at 4:07 pm

      A, si ce te faci cu situatia in care ai nevoie de 5 ani jumate pentru a descoperi ca muzica aia chiar e frumoasa, ca ai fost un dobitoc cu fumuri si grimase de cunoscator? Sau daca e nevoie si de altceva decit timp si rabdare pentru a intelege ceea ce deocamdata doar mimezi? Nu stiu… o trauma, ceva?

      Mai pe sleau, intrebarea mea e: cit astepti pentru a te prinde daca lucrul ala poate fi al tau sau nu, dincolo de ce moment esti prizonierul snobismului rau?

      Si spune odata povestioara aia, nu ne mai fierbe😀

       
      • A

        March 31, 2010 at 4:50 pm

        Reţete folosesc numai la bucătărie. Viaţa e scurtă şi imprevizibilă. Azi citeşti un blog mîine altul :-)))))

        Uneori mi se pare că o ilustraţie bună este următoarea: te afli pe o bucată de gheaţă care pluteşte spre Ecuator. Cum supravieţuieşti, cum înveţi să sări de pe un sloi de gheaţă pe altul, cum ştii să prinzi curenţii care duc măcar o vreme înspre Polul Nord – şi toate astea respectînd nişte reguli. Cîndva vine cineva şi îţi spune că eşti liber, că regulile sînt doar “vorbe de dînşii inventate ca cu a lor putere să vă apese-n jug” – este acest eliberator un prieten? Singur decizi, singur alegi încotro pluteşti, cum îţi manevrezi ambarcaţiunea efemeră. Sigur că poţi să faci focul – vezi Janis Joplin, Jimmi Hendrix, etc Sigur că poţi să fii cumpătat şi să pluteşti 99 de ani cu pace

        http://literaamare.blogspot.com/2010_03_01_archive.html#2401962176528982316

        La sfîrşit se spune că dai socoteală. Aşa o fi ?

        Cel mai trist spectacol îl oferă cei care se aşează temeinic cu covoare şi mobilă de nuc, cu vieţi arvunite în şabloane bătute în cuie, cu complicitatea bătutului familiar pe spate – ah, ce bine ne merge. Şi dintr-o dat prrrrrrrr, prin mijlocul sufrageriei banchiza se rupe în două, băiatul pe care-l credeai student e paznic de noapte şi homosexual, fata e gravidă cu un ins mai bătrîn că tine cu cinci ani, nevasta trăieşte de zece ani cu cel mai bun prieten al tău – scenarii de-astea care topesc traiul burghez ca untul la soare sînt cu sutele. Şi nu-s ficţiune. E revolta vieţii împotrivă morţii. Unde prin moarte înţeleg un sistem de valori hidos.

        În acest context mi se pare o pierdere de vreme să mă întreb ce s-ar întmpla “dacă…”. E pur speculativ şi nu am timp. În viaţă simţi cînd ţi-a trecut vremea de “a mai ***” – sau nu simţi şi-atunci nici nu-ţi pui întrebarea. Unde în loc de *** poţi pune în cazul nostru “fi snob”. E o vreme pentru toate zice Ecclesiastul.

        1. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
        2. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
        3. Vreme este să răneşti şi vreme să tamaduiesti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
        4. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dantuiesti.
        5. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
        6. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
        7. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
        8. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

         
      • MBadragan

        March 31, 2010 at 5:09 pm

        Fericit Ecclesiastul din citatul tau. Avea timp de toate, mie abia imi ajunge timpul pentru 2-3 chestii.😀

        Pai, A, problema e ca nimic nu’ti garanteaza, post faptum, ca daca ai fi fost altfel, daca nu ti’ai fi arvunit viata traind “on borrowed money and borrowed time”, vorba lu’ Megadeth, si ai fi fost mai activ, mai tu insuti, mai genial, mai rebel, mai cum vrei tu, baiatul ti’ar fi ajuns medic sau avocat, fata ar fi inca virgina si sotia fidela. Nimic nu te asigura ca barca, oricit de solida, nu se va lovi la un moment dat de o stinca suficient de tare si ascutita.

        Si nu m’as baza prea mult pe acel “simti ca ti’a trecut vremea sa”. Si daca nu simti? Sau daca simti cind e mult prea tirziu si ai irosit o groaza de energie sau simti dar alegi sa ignori sau nu stii sa interpretezi ceea ce simti? Hai ca nu sintem cu totii perfect aliniati propriei fapturi sa simtit, pac, cum a venit momentul.

        Si evident ca folosesti retete. Poate ca nu la modul grosier, cum folosesc altii, poate mai adaugi ingrediente, poate alegi dintre mai multe retete pentru aceeasi mincare, da’ de folosit folosesti. Si nu e neaparat rau ca faci asta.

         
  4. A

    March 31, 2010 at 4:23 pm

    Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

    – Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

    Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

    – Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
    – Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!
    – Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

    Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:

    – Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

    Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:

    – Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
    – Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
    – Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

    Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

    – Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
    – Fiule, fiecare poartă lumea să în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

     
    • MBadragan

      March 31, 2010 at 4:36 pm

      Una din acele povesti frumoase si intelepte.

      Dar, pentru ca imi place sa caud nod in papura, neglijeaza un aspect al vietii: evolutia. Iar pentru a evolua chiar ai nevoie de mediu. Se poate, e adevarat, si fara. Dar e ceva mai dificil si cu rezultate oarecum diferite.

       
  5. A

    March 31, 2010 at 5:29 pm

    Păi eu nu am nimic împotriva fetei gravide, a băiatului homosexual paznic de noapte şi a nevestei adultere. Am ce am cu prăpastia dintre cum îşi închipuie respectivul că se cuvine să fie viaţa şi cum este ea de fapt.

    Imprevizibilă. Dar de-ajuns pentru astăzi. Fac bagaje.

     
    • MBadragan

      March 31, 2010 at 5:31 pm

      Hehehe, ce coincidenta. Bagaje o sa fac si eu, curind. Sa nu spui ca directia ta e tot Iasi😀

       
      • A

        April 1, 2010 at 6:24 am

        Destinaţia Bucureşti

         
  6. A

    April 1, 2010 at 6:24 am

    S-o luăm altfel. Vrei să scrii un manual de fizică. Este sau nu snobism să te inspiri de-aici ?!

    http://academicearth.org/subjects/physics

     
    • MBadragan

      April 1, 2010 at 6:41 am

      😀 Modelele de acolo sint atit de complexe incit simpla imitatio te arunca depaaaarte de orice snobism😀

      Dap, faina treaba Academic Earth. E una din ocupatiile mele sa ma uit la cursurile de acolo, mai ales cind alerg pe banda sau fac bile de lut pentru Andreea. In cazul asta nu intru in zona snobismului pentru ca imaginea mea despre cum ar trebui fi predata fizica era consolidata anterior descoperirii site’ului lor. Dar m’a bucurat sa descoper ca nu sint singurul nebun care gindeste asa😀

      A, drum bun. Si sarbatori fericite. O sa dispar si eu pentru citeva zile. Ma duc sa ma plimb prin Copou si Gradina Botanica.

       
  7. Camil Stoenescu

    April 11, 2010 at 8:50 pm

    am ajuns întâmplător aici (de la khris.ro), însă îmi place ce am găsit. cunosc fenomenul descris de tine – l-am experimentat pe propria piele, de la muzică (exemplul clasic) până la filme și feluri de mâncare. de fapt, există și zicala aceea veche „pofta vine mâncând”…
    uneori chiar se aplică.
    și apropos de Eclesiastul de mai sus, e o melodie drăguță inspirată de acolo: Turn! turn! turn!…o ascultam mai deunăzi

     
    • MBadragan

      April 11, 2010 at 10:26 pm

      Ma bucur ca ai ajuns pe aici si ma bucur si mai mult ca ti’a placut ce ai gasit.

      Ai dreptate cu “pofta vine mincind”. De fapt imi suna si mie in cap acelasi lucru in timp ce scriam postarea asta. Analizabile, si asta incercam sa descriu aici, sint motivele pentru care incerci un fel nou de mincare. Uneori ele nu sint chiar asa “oneste”😀

      Turn turn turn! Hm… nu o stiu. O sa incerc sa dau de ea sa vad despre ce e vorba.

       
      • Camil Stoenescu

        April 11, 2010 at 10:31 pm

         
      • MBadragan

        April 11, 2010 at 10:40 pm

        Hehehe… mersi mult. In mod ciudat, n’o stiam desi am ascultat o multime de The Byrds in facultate.

         

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: