RSS

Frustrarea si programul politic

14 Oct
Ma tot gindesc de ceva timp, acum si sub influenta lecturarii lui Umberto Eco (“Inainte ca racul”, o colectie de articole de’ale lui aparute prin ziarele italiene la care colaboreaza), la cauzele pacatoasei de crize financiare care strabate lumea in lung si’n lat in ultima vreme. Ma intereseaza mai putin care sint cauzele imediate, cum s’au lacomit bancile la imprumuturi riscante si altele asemenea. Ma intereseaza mai degraba cauzele profunde, cum s’a ajuns aici, cum de bancile/bursele isi pot manifesta atit de lejer lacomia si cum de pot visa macar la astfel de metode.

E drept ca lacomia este un dat uman si, chiar daca este declarat unul din cele 7 pacate capitale, tindem sa picam cu totii in ea intr’un fel sau altul. Dar totusi… la asemenea nivel…? Nu vreau sa ma dau profet, dar de mult imi trece prin cap ca a face bani pe seama banilor si, mai rau, pe seama unor bani care inca nu exista, nu poate duce nicaieri unde sa fie soare, pace si toata lumea multumita. E un fel de Caritas cu bataie mult mai lunga.

In toata tarasenia asta SUA pare a fi tartorul. Poate ca nu sint ei, nu am nici curiozitatea si nici resursele sa verific, dar ea pare. SUA are un program politic minunat: “we are the land of freedom”. Asta vrea sa zica: fratilor, putem fi ceea ce vrem sa fim si noi, ca stat, facem tot ce se poate ca fiecare sa devina ceea ce vrea sa fie. Sintem egali si fiecare primeste atentie egala pentru a ajunge unde vrea. Vrei imprumut? Perfect, ia imprumut. Vrei sa fii papi mult? Poftim mincare ieftina. (si tot asa, lista poate continua cu toate tarele Americii). Doar ca omul statistic, ala de la mijlocul societatii, mediu educat, mediu socializat si mediu maturizat nu stie intotdeauna ce vrea. De multe ori el vrea ceea ce i se spune ca vrea.

Si aici ajung la politica. Politicienii au programe politice. Le au pe alea de campanie electorala si le au pe alea pe care nu prea le pot afirma. Asta nu inseamna ca cele nespuse sint automat malefice, doar de nespus. Mi se pare deja evident ca politicienii sint alesi, si la noi si oriunde aiurea, pe baza de imagine electorala, mai putin dupa programe reale. Si unii au fost realesi in pofida impactului negativ al aplicarii programului politic “nespus”.

Un exemplu destul de elocvent este Constitutia Uniunii Europene. Vin oamenii cu platforme electorale prin Franta, Germania, Italia si promit ca protejeaza piata muncii autohtone de imigranti, ca fac aia si ailalta, si la sfirsit ajung la masa tratativelor in Comunitate si negociaza cu restul. Si se intorc acasa cu rezultatul negocierilor si il supun la referendum popular. Pare destul de clar ca poporul nu prea vrea cum au negociat ei, ca programul lor politic de integrare europeana, ramas nespus in campanie, se cam bate cap in cap cu programul electoral (vezi brinza si palinca la romani). Cu toate astea, ei sint realesi la urmatorul vot, poate cu alte procente, dar realesi.

Concluzia mea este ca voteaza media si conduce clasa politica. Cel care voteaza vrea simplu, bun si sigur. Cel care conduce vrea mai mult, vede mai mult si intelege mai mult. Existenta platformei “ascunse” este nu doar fireasca dar si necesara (nu va ginditi prea mult la clasa politica romaneasca, e doar una de tranzitie, departe de maturitate si la ea nu prea se aplica consideratiile de aici. Nu inca.) Daca vrei sa duci media mai sus nu faci exact ce vrea ea ci faci ce crezi tu ca ii face ei mai bine, in anumite limite si in anumite conditii. Evident, exista un risc.

Si ajungem acum si la frustrare. De vreun secol si ceva, de cind psihologia a inceput sa ia avint, aflam ca mama si tata maturizarii individului, oricit de stralucit e el, este frustrarea. Prin frustrare invatam sa facem la olita, prin frustrare invatam sa mergem, prin frustrare iesim din adolescenta, prin frustrare sintem educati si tot prin frustrare crestem in cariera. Frustrarea (scuzati repetitia, este intentionata) este rea, nedorita, nashpa, si facem tot ce putem sa o inlaturam. Dar absenta ei este si mai rea. Absenta ei ne duce intr’o stare de imuabilitate perversa pentru ca nu am ajuns inca acolo unde sa ne permitem sa nu ne mai schimbam. Inca mai scuipam pe jos, inca ne mai batem cu musulmanii, inca mai parcam aiurea, inca mai furam si mai mintim. Inca multe. In forma noastra de acum absenta frustrarii duce la stare de plictiseala si nu la stare de beatitudine. Poate ca o sa vina o vreme “zen” dar ea e inca departe.

Si acum sa ne intoarcem la intrebarea initiala si la titlul postarii. Cred ca problema profunda care a dus la actuala criza este faptul ca cei care pot sa ne impinga mai departe ne imping in exact ceea ce sintem deja. Ca sintem incurajati sa baltim in loc sa curgem. Ca nu mai exista un scop unificator de energii in istoria contemporana a omenirii. Fiecare e de capul lui si i se dau toate motivele sa nu iasa din individualitatea egoista. Imi iau casa, masina, vacanta la ski si la plaja, dau copilul la facultate si ies la pensie. Exact cum au facut si ai mei si ai lor inaintea lor (repet, la noi nu prea e adevarat din cauza fracturii comuniste, dar la ei este. Si ei sint cei care au provocat criza).

Pe de alta parte, politicienii sint destul de liberi sa aiba ca si program politic “nespus” orice traznaie, atita timp cit o impacheteaza frumos electoral. Pai, daca tot e atit de facil, in loc sa ne mingiie si sa ne rasfete cu efecte catastrofale in timp, nu e mai bine, pe termen lung, sa ne tina intr’o oarecare stare de frustrare? O frustrare “democratica”, ca a unui parinte care stie ca nu e bine sa’i dai copilului ciocolata de fiecare data cind o cere pentru ca o sa devina obed, cel mai probabil, inca de pe la 12-13 ani. Si i’o da cu conditii si ca recompensa, folosindu’se de ea ca de un imbold al asumarii unor lucruri de care altfel ar fugi.

E greu de spus cum ar arata un astfel de program care sa ramina si in limitele democratiei. Nici nu ma incumet sa’l formulez. Ramine totusi, pentru mine cel putin, realitatea faptului ca poporul se comporta ca un copil care bate din picior ca vrea ciocolata si a politicienilor care trebuie sa se comporta ca niste parinti. Ramine la latitudinea lor, ca sa fur putin din lucrarea de incheiere a studiilor a sotiei mele, sa aleaga intre a fi parinti indiferenti, autoritari sau autoritativi. Si ramine la latitudinea poporului sa isi aleaga conducatori care au suficienta minte ca macar sa isi dea seama ca sint ca niste parinti.

Concluzia concluziei: Domnu’ Bush, domnu’ Sarkozy, domnu’ Basescu mai frustrati’ne din cind in cind, sa mai crestem si noi oleaca.

 
Leave a comment

Posted by on October 14, 2008 in Uncategorized

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: