RSS

Monthly Archives: April 2011

But but but…

De cind ma stiu, am fost mereu fascinat de povesti. Inca mai am acea reactie de copil care asteapta cu gura intredeschisa continuarea povestii, deznodamintul unei intimplari, intoarcerea de situatie, momentul in care balaurul va face acea unica mica greseala de care Fat Frumos va avea intelepciunea sa profite pentru a transforma un dezastru intr’o victorie. Si’mi plac cei ce spun povesti cu gindul la acel copil din fiecare cititor, cei care se joaca cu cuvintele, care inventeaza cu inteligenta lucruri fantastice. Imi plac cei care stapinesc atit de bine limbajul povestii incit sint in stare sa spuna fraze intregi in cuvinte necunoscute ascultatorului si, cu toate astea, sa’i transmita perfect mesajul.

Zilele astea m’am intilnit cu doi maestri ai povestii, Eco (Cimitirul din Praga) si Rushdie (Haroun and the Sea of Stories). E putin ciudat sa scriu despre cele doua carti sub umbrela aceleiasi postari dar le simt unite cumva oricit ar fi de diferite.

Haroun abia am terminat’o si inca sint sub influenta ei. Inca nu s’a desprins de mine, zimbetul calm pe care l’am avut pe fata tot timpul cit am citit’o inca mai e acolo. Mi s’a mai intimplat asta doar la Siddhartha¬†dupa care am adormit linistit, unul dintre cele mai odihnitoare somnuri de vreodata. Despre Haroun nu prea se pot spune multe. Este una dintre acele carti care se traieste. Da, se poate povesti despre capacitatea incintatoare a lui Rushdie de a recombina sunetele acestei lumi, de a impleti intr’un singur manunchi povesti indiene, europene, americane, jingle’uri, stereotipuri verbale pentru a crea ceva nou. Se poate vorbi despre felul in care Salman Rushdie este chiar Rashid Khalifa care inventeaza pe loc povesti pentru fiul sau, se poate psihanaliza necesitatea regasirii mamei fugite de acasa pentru a avea un happy-end la povestire chiar daca se demonstrase ca exista “Plentimaw Fishes in the Sea”. Dar lucrurile astea, desi importante, sint secundare, sint pretextul pentru actul pur al povestirii.

Acum multi ani citeam una dintre acele povestiri intelepte hinduse. Un razboinic, cel mai impunator, cel mai puternic, cel mai bine antrenat… cel mai… urma sa plece la razboi a doua zi dar avea o problema, ii era teama. Pentru a scapa de teama l’a vizitat pe unul dintre acei misteriosi guru indieni cerindu’i sa’i dea o potiune, ceva, care sa’i rezolve problema. In loc de fiertura, acel guru l’a pus sa mediteze toata noaptea fixindu’si atentia asupra unui singur lucru, sa’si imagineze ca este un val. Dimineata razboinicul a plecat la lupta si a fost un val, un tavalug in calea caruia nu putea sta nimic. Asa este Rushdie in Haroun, o forta dezlantuita, un val ce nu poate fi zagazuit. Povestea trece prin tine si peste tine, te cucereste, te patrunde, te restructureaza. Sensul cuvintelor aproape nu mai conteaza in comparatie cu muzica lor, cu felul desavirsit in care urmeaza unele altora. Haroun este cartea unui vrajitor care a descoperit incantatia perfecta.

***

“Cimitirul din Praga” a lui Eco este din alta poveste. Desi amindoua sint povesti despre povesti, acolo unde Haroun vorbeste despre puterea tamaduitoare si eliberatoare a imaginatiei creative, “Cimitirul din Praga” ne spune despre cum se poate rescrie istoria pentru a justifica orice. Eco porneste de la o observatie relativ simpla dar pe care ne incapatinam sa o neglijam cu totii: chiar daca exista o Istorie, o (argumentabil) stiinta cu dovezi, demonstratii, fapte si metoda, in paralel cu ea exista o mare de istorii populare care, desi au viata scurta si sint complet lipsite de coerenta si credibilitate, uneori reusesc sa aiba o forta de justificare mai mare decit Istoria. Eco ne aminteste ca sintem fiinte rationale doar intr’o mica masura, ca ratiunea are nevoie de rabdare, timp si resurse pentru a delibera, analiza, filtra dovezile, lucruri care uneori se dovedesc a fi un lux pe care nu ni’l permitem. Mai ales cind vremurile sint tulburi, cind lucrurile se schimba foarte repede, cind actiunea este mai importanta decit justificarea ei.

Dupa 1984 a lui Orwell, cu al sau Ministry of Truth, dupa experienta fascista/comunista din secolul XX, tinzi sa crezi ca pentru a se rescrie in mod interesat trecutul este nevoie de un stat totalitar, de o forta de opresiune cu resurse practic inepuizabile si de un regim de teroare pentru ca asa ceva sa se poata intimpla. Sentimentul general este ca, atita timp cit individul este liber sa vorbeasca, adevarul va iesi intotdeauna la lumina. Si, probabil, chiar asa este. Teza lui Eco in “Cimitirul” este una dubla: pe de o parte, chiar si in situatia in care adevarul iese intotdeauna la lumina, uneori asta se intimpla prea tirziu, atunci cind consecintele neadevarului au schimbat deja realitatea, oameni au suferit, regimuri au cazut, populatii intregi au fost aproape rase de pe fata pamintului si, pe de alta parte, inca si mai rau, ca nu este nevoie de totalitarism pentru a rescrie, macar si temporar, trecutul, ca asta se poate intimpla chiar si intr’o societate normala in care oamenii sint suficient de liberi.

“Cimitirul din Praga” este, in aparenta, o carte despre istoria aparitiei “Protocoalelor Sionului”. O tema care, dupa cit se pare, il macina de mult timp pe Eco. Referinte la Protocoale apar mai peste tot (Pendulul lui Foucault sau Memoria Vegetala sint primele care imi vin in cap). Dar tema este doar un pretext. Cartea este despre intoxicare informationala, despre cit de usor este sa justifici nedreptati, sa propagi clisee. Este o carte despre PR si despre cum poate fi acesta folosit pentru a influenta mase de oameni si nu doar indivizi disparati.

De exemplu, stiind ca Eco isi scrie cartile dupa documentari indelungi si ca are obiceiul de a introduce fapte si personaje reale in povestile sale, am inceput sa caut pe net informatii despre oamenii si intimplarile din carte. Wikipedia sarea de fiecare data in ajutor cu articole generoase. Pe linga asta, Google intorcea zeci de raspunsuri care spuneau povesti similare despre ceea ce cautam, coerente cu toatele cu contextul in care apareau in carte respectivele personaje sau intimplari. Atunci m’a lovit revelatia: daca cineva poate profita atit de mult din acreditarea unei anumite idei incit sa justifice alocarea de timp si resurse suficiente, bazindu’se pe tehnicile de SEO, campanii, entuziasti voluntari, PR, orice idee poate fi acreditata. Poate nu pentru mult timp, poate nu in ochii oricui, dar poate sa fie intretinuta suficient de mult timp si poate ajunge sa aiba suficient de multi sustinatori incit respectiva idee sa aiba consecinte.

La limita paranoiei, poti sa spui ca insasi “Cimitirul din Praga”, avind in spate notorietatea lui Eco (mai ales in cercuri cultivate) si reteaua lui de distributie fantastica (este unul dintre cei mai vinduti autori contemporani), poate fi interpretat ca o intoxicare informationala. Daca este Eco mason? Sau poate evreu? Sau consilier de imagine al Guvernului Mondial?

Si totusi, pentru cititorul cu capul pe umeri, concluzia nu este paranoia, paranoia, paranoia. Cartea nu este o intrebare anxioasa “dar daca….” ci un demers de transparentizare foarte eficient. Ridendo castigat mores, sustinea¬†Jean de Santeuil in secolul XVII. Eco urmeaza aceeasi cale. Ironia, ridicolul deznoada itele aparent prea complicate ale jocurilor politice si le reduc la ceea ce sint ele de fapt: lacomie, sete absurda de putere, mici mizerii umane, utilitarism folosit abuziv pentru a justifica sacrificarea arbitrara a individului. Nu, nu exista mari comploturi universale, nu exista un plan superior al jocului pe care numai cei alesi il pot intelege ci doar oameni care inventeaza povesti complicate pentru a ascunde mizerii marunte.

 
4 Comments

Posted by on April 26, 2011 in Cartea Cotidiana

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.