RSS

Monthly Archives: February 2009

Space Beagle

Se pare ca postarea despre Darwin va trebui sa mai astepte putin, inca imi zburda multe idei contradictorii prin cap. Mai studiem, mai gindim si ne intoarcem.

Intre timp mi’am amintit si am inceput sa recitesc “The Voyage of the Space Beagle” a lui Van Vogt. Imi aduceam vag aminte, memorii care au deja aproape 20 de ani, ca mi’a placut mult si mi’am spus, daca tot am dat peste ea, sa o recitesc intr’un puseu de SF.

Ei bine, am constatat cu stupoare ca nu doar mi’a placut la vremea respectiva. Mi’am dat seama ca parte din personalitatea mea a evoluat datorita acelei carti. Mi’am dat seama ca abordarea mea profesionala este aliniata cartii asteia, ca modelele mele sint marcate de ceea ce scria Van Vogt in 1950.

Iata in mare despre ce este vorba (recomand calduros lectura, mai ales in varianta englezeasca):

1. Nexialism – stiinta imbinarii eficiente a celorlalte stiinte (ma rog, mai exista si alte substraturi ale nexialismului, de tipul tehnicilor de invatare sub hipnoza, dar ele mi se par subsidiare in cadrul discutiei de fata). Cei care ma cunosc si mi’au auzit opiniile de’a lungul timpului stiu ca sint foarte nemultumit de deficienta comunicarii interdisciplinare, ca stiintele “umane” nu se uita mai des peste gardul stiintelor “naturii” pentru a’i imprumuta din metode si invers (ex: o discutie lunga ar fi despre absenta oricarei structurari eficiente in cazul psihologiei care foloseste mai degraba aparatul speculativ/descriptiv/metaforic al filozofiei). In egala masura sint nemultumit de faptul ca eforturile/experimentele dintr’un domeniu al stiintei sint prea putin corelate cu rezultatele din alte stiinte.
2. Modelul liderului – cartea propune un model de lider “eficient” la care ader de multi ani (si nu stiam de unde vine pina mai ieri cind am reluat lectura). Este vorba despre liderul care nu vrea sa fie conducator (o idee similara am gasit la Frank Herbert in “Dune” in filozofia politica a Bene Gesseritului). Acel tip de lider care intervine eficient, doar cind este nevoie, care nu isi promoveaza persoana in scopul de a accede in ierarhie ci cel mult pentru a capata o pozitie de eficienta sporita la o eventuala interventie viitoare. Liderul care isi bazeaza deciziile pe cunostintele specializate ale celor din jur (fara a fi el insusi specializat), facind totusi alegerea finala pe principii care depasesc planul specializarilor individuale. Mai mult, liderul care in momentul deciziei finale are incredere totala in propria capacitate de reactie (pentru ca a experimentat’o si isi cunoaste superioritatea din acest punct de vedere in fata oricarui alt participant la actul decizional, nu pentru ca s’ar considera el principial superior).
3. Metoda de abordare a unei probleme – un alt lung sir de discutii pe care le’am purtat cu cei apropiati se refera la ineficienta “scenaritei”. Parerea mea este ca oamenii isi pierd prea mult vremea cu OZNurile, cu extraterestrii, cu ce va fi cind se va intimpla nu stiu ce, cu efectul legalizarii homosexualitatii, cu existenta mai multor dimensiuni sau simturi decit cele pe care le cunoastem acum, cu toate problemele astea care reclama o proiectie intr’un timp si un spatiu care ne sint complet inaccesibile. Explicatia mea? Pai, in primul rind, consumam energie in gol. Dar, mai important, pe linga energia consumata inutil, prin astfel de exercitii de imaginatie ne pre-formatam raspunsul la o situatie despre care nu avem nici o data. Si daca vom ajunge vreodata in situatia respectiva, in loc sa’i raspundem adecvat ii vom raspunde in conformitate cu proiectia noastra cea veche. Si cam asta face personajul lui Van Vogt, ramine neutru la speculatii anterioare fenomenului si raspunde curat la stimuli atunci cind ei apar. In plus, am constatat ca am imprumutat de la el si metodica in sine: orice problema are o cauza eficienta, daca ai gasit cauza eficienta si o interoghezi corect ai toate sansele sa rezolvi si problema. Asta in contradictie cu abordarea clasica in care ori se incearca inghesuirea problemei intr’unul din cazurile cu rezolvare cunoscuta, ori, si mai rau, se interogheaza cauze minore sau chiar efectele.
Una peste alta, m’a bucurat sa descopar ceea ce a facut o parte din mine sa fie ceea ce este. Si o recomand si altora pentru ca am sentimentul ca m’a facut mult mai bun decit as fi fost fara ea.
 
Leave a comment

Posted by on February 16, 2009 in Cartea Cotidiana

 

Bi-centenar Charles Darwin si Criza Economica

In stilul deja promis, o schita de post.

- evolutionism aplicat societatii umane – cit mai functioneaza selectia naturala
- statul minimal si criza
- solutii anticriza, implicarea statului si teoria evolutiei speciilor
- Sparta?

Astept idei si comentarii inainte de a ma lansa in dezvoltari. Ma mai gindesc si eu pentru ca inca e crud subiectul in minte.

 
Leave a comment

Posted by on February 9, 2009 in Uncategorized

 

Etica vs Libertate

Cind puneam intrebarea initiala a draftului la aceasta postare (“Pot coexista libertatea si etica, de orice fel, intr’o comunitate umana?”) ma gindeam la o etica “de stat”, in sensul de linie directoare a moravului public si a politicii de stat. Ma gindeam la iacobinul Robespierre si Revolutia Franceza, la puritanul Cromwell, la Lenin si revolutia bolsevica. La fel cum ma gindeam la cele citeva sute de ani de implicare directa a bisericii crestine in politica europeana si la inca prezenta implicare a islamului in politica statelor din estul mai mult sau mai putin indepartat.

In principiu, toate aceste regimuri enumerate mai sus au propus o etica, in unele cazuri cu baza religioasa, in altele fara. Tot in principiu, aceasta etica a avut baze mai mult decit frumoase. Dar au avut ca rezultat absenta libertatii. Sau cel putin asa ne spune istoria.

Problema acestor regimuri a fost mereu clivajul abrupt intre sustinatori si ne-sustinatori (ca sa nu spun chiar revoltati sau rebeli/eretici). Pe de o parte, sustinatorilor le’au oferit un scop solid in viata, o linie directoare cu o valoare morala inalta (chiar daca discutabila in anumite cazuri), jaloane de’a lungul carora sa isi structureze viata. De partea cealalta, pentru a putea sa’si intretina idealismul inalt si a nu se lasa infestate de “erezii”, au fost nevoite sa suprime dur orice dizidenta. Lucru care a dus la stagnarea progresului si la faliment. Care faliment, de multe ori, s’a lasat cu violenta.

In punctul asta se nastea intrebarea a doua (“Etica colectiva sau etica individuala?”). Dupa cum gindeam eu putin mai devreme, se pare ca o linie directoare solida impartasita de majoritate si intarita de stat nu este de preferat. Asta daca alegem progresul si libertatea individuala ca si criterii de judecata (exista alte sisteme de referinta prin prisma carora intarind libertatea individuala am decazut din datorie si ne’am smintit).

Se pare ca omenirea celei de’a doua jumatati a secolului XX a gasit o solutie la problema eticii. Sub umbrela consumismului ca si motor al promovarii brutale a libertatii individuale, brava si noua lume noua propune o etica mai laxa. Ea nu trebuie sa fie aceeasi in toti, nu mai e nevoie de prozelitism, nu mai trebuie sa fie atit de puternica si de vehementa, cu conditia ca rezultatul final sa fie o buna convietuire, eficienta si corectitudine in munca si in viata sociala. Cadrul legislativ permite aproape orice atita timp cit nu atinge interesele naturale (si nu pretentiile subiective) ale celorlalti. Exista locuri in lume in care, cu exceptia unor accidente punctuale, visul lui Pascal despre libertatea individului s’a infaptuit. Dupa cum spunea si mutulik, din multe etici individuale se face o etica colectiva. Ea nu mai este o suma in fapt ci una in spirit.

Lucrurile par a fi minunate. Fiecare e liber sa faca ce’l taie capul, cum il taie capul, cind il taie capul, atita timp cit nu contravine legilor oarecum minimale, predictibile si usor inteligibile (nu va luati de situatia Romaniei. Noi sintem inca in proces de tranzitie la capitolul asta dar trendul este similar). Numai ca nu pot sa nu constat o mica hiba (care s’ar putea sa ne coste mult). Umanitatea si’a pierdut perspectiva. Nu ne mai indreptam spre nimic. Fukuyama constata “sfirsitul istoriei”. Oricit de contestabila este idea lui, nu pot sa nu ma intreb daca mai mergem undeva. Fiecare din noi are propria directie si totul pare o miscare browniana cu suma zero. Mi se pare ca ne rezumam la a fi reactivi in loc sa mai fim activi. Totul pare a se rezuma la binele individual, confortul inlesnit de aparate si industria de entertainment.

Dupa mine, ultima idee coagulatoare din istoria omenirii a fost imbunatatirea sperantei de viata. Odata ce am reusit sa impingem moartea cit mai departe, din momentul in care sanatatea si supravietuirea individuala au fost in mod decent rezolvate, orice actiune in forta spre o tinta bine definita a disparut. De asta ma intrebam cit de departe putem ajunge fiind liberi sa mergem oriunde. Evident, fiind liberi, limita este cerul pentru fiecare dintre noi. Dar sint tinte in care individul nu este suficient. Este nevoie de un efort colectiv, de pus umar linga umar, lucru care pare acum aproape imposibil (pentru semnarea tratatului de la Kyoto a fost nevoie de ajungerea la o situatie de adevarata criza climaterica. Si inca mai exista sceptici cu pozitii puternice care se indoiesc ca tratatul are vreun sens).

Acest individualism, pe linga faptul ca nu pare a se mai indrepta spre nicaieri, are inca un neajuns. Individul si interesele lui private sufera de egoism. In fuga sa spre intarirea pozitiei individuale el risca sa omoare gaina cu oua de aur. Capitalismul in forma lui actuala tinde sa satisfaca exact acest individualism. Eliberind toate resorturile umane, pentru ca, nu’i asa, nu poti fi liber daca esti frustrat, am ajuns in situatia in care lacomia, dublata de inteligenta si ingeniozitate, a aruncat economia mondiala in aer. Sa aiba nevoie individualismul inca nevoie de zabala? Se pare ca da, daca vrem sa supravietuim.

Si asa ma intorc de unde am inceput. Avem nevoie de o etica colectiva ceva mai robusta decit aceasta suma laxa pe care o imbratisam acum? Si daca da, cit de aproape sa fie ea de cealalta extrema a spectrului? Putem ajunge la un moment dat sa justificam si sa imbratisam cu adevarat o lege gen “Patriotic Act” a lui Bush pentru a face fata provocarilor? Poate nu vor fi provocari gen terorism ci o provocare demografica. Poate inghiti Vestul o lege similara celei din China care sa reglementeze numarul de copii dintr’o familie (ca in Jocul lui Ender)?

Tocmai mi’am adus aminte de un vis din copilarie. Oare cind va incepe omenirea sa lucreze impreuna pentru a zbura spre stele? E un vis uitat? Il vom redescoperi doar in ultima clipa cind viata pe pamint va deveni imposibila?

 
Leave a comment

Posted by on February 1, 2009 in Idei

 
 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.